”Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligență, inteligența are limitele ei, prostia nu!”-Umberto Eco Am auzit prima dată citatul acesta în teatru, era mottoul planului managerial, prietenii înțeleg, și m-am tot gândit la el până l-am uitat. Într-una din zile, ieșind nervoasă de la bibliotecă mi-am aruncat ochii pe un perete și ce văd?citatul era acolo, mi-a scos pur și simplu ochii. Zilele trecute am sunat-o pe o colegă și o alta, obsedată de ieșitul în evidență prin orice mijloc, începuse să îmi spună mie pa...e proastă, e proastă cu patimă și eu știu asta de muuult, de foarte mult. Am încercat întotdeauna să le descopăr câtorva colege din valorile și idealurile autentice dar nu și nu, nu vor! În schimb imită comportamente tulburate și eu mă tot întreb de ce oare oamenii învață mai ușor răul decât binele? Nu vreau să eviodențiez că eu sunt vreo perfectă, departe de mine ideea, dar chiar am gradarea umană...și doare al naibii de rău!

Pe tipul frumos din Fiord îl cheamă Andrei, cu siguranță îl cheamă Andrei! Dacă nu-l cheamă Andrei mi-e totuna...el e Andrei, are stil, zâmbește frumos și bea vin când e îmbrăcat în costum și bere când nu! Andrei ăsta e din altă lume și cunoaște atâta lume...Andrei ăsta m-a văzut plângând de drag de teatru și mâncând ciocolată ca un copil...vara îi e frig...e un specimen...de 3 ori iar de 2 aproape la fel l-am văzut...și nu, nu-l iubesc pe Andrei doar că mi se pare interesant și sunt tare curioasă cine e. Vreau să văd dacă e chiar atât de frumos pe cât pare ieșit din poveștile lui Caragiale!

Șoferița lui Pește-Împărat

Mă chinui 20 de minute să-mi pornesc mașina, reușesc într-un final...plec la Bibi, îmi fac treaba, mă întorc, mă îmbrac eu elegant, de majorat, mă îndrept spre Den...ce am, de ce nu simt mașina?Ce se întâmplă cu pedalele? Ai tocuri tută mică...Nu se întâmplă nimic, o să-i cer colegei niste balerini și se rezolvă.
Zis și făcut...
Seara a trecut fără incidente, mai mult cu o lecție învățată de la Mirci, un bun prieten...
Apare Seb, faultat, a alunecat și cred că are o mână luxată, îi tai să mănânce...plec să-l duc acăsă, alături de colega mea, pe drum mașina a început să facă urât, se îneca, se unduia=), avea așa un chef de joacă...și eu nu aveam deloc.
După ce îl lăsăm pe Seb acasă plecămnoi printre blocurile comuniste, mergem, virăm și...POC...se oprește motorul.
”Ce facem?”
”Trebuie să meargă!”
”Taci fată, bine că nu e nimeni în spate...”
Nu termină ea bine de zis și hop, din neant răsare o mașină...el așteaptă, eu încerc să fac ceva, el se enervează și începe să claxoneze, eu m apierd, decidem să cobor și să anunț problema dar ăntre timp se face o coadă în spatele meu. Cobor liniștită din mașină, în cealaltă trei băieți drăguți, unul spune:
- Ce s-a întâmplat?
- Nu mai pornește...
- Păi ce are?
- Nu știu, se îneacă...
- Hai să o împingem, urcă-te la volan...
- Ce parcare bună...
Mă rog, conversația a continuat până când băieții ne-au spus că sunt studenți la auto și că se pricep, au reparat cum au știut pe Tică și s-au oferit să ne ducă ei înapoi la petrecere...
M-au șocat băieții aceștia, au fost formidabili, le mulțumesc din nou...

Mă simt bătrână, plină de riduri și cu povara miilor de ani în spate...sunt cocoșată de problemele altora și nu mă pot îndrepta...este principalul meu defect, iau în cârcă poveri străine. VREAU să nu-mi mai pese, VREAU să nu mă mai intereseze ce și cum li se întâmplă oamenilor fiindcă de atâta interes am ajuns să plâng de bucurie când cineva îmi spume ”multumesc!”...m-am obișnuit să fiu prostul satului...și mă frustrează!

Obsesii și pasiuni

Nu îmi imaginez viața fără obsesii și pasiuni!
Viața mea e plină de asemenea ”lucruri”. Iubesc viața mai mult ca orice dar îmi e teamă să o înfrunt...ce putere am eu asupra ei? Eu, un gândăcel, asupra ariciului? Niciuna! Cu toate aceste eu am întreaga responsabilitate, fac exact ce mă taie capul...și capul meu ma taie așa: lucrul cu oamenii, ce-i mai minunat ca omul...omul și arta! Vreau să fac artă dar nu mă simt la înălțime...știu atîtea despre teatru, înțeleg mare parte a fenomenului dar nu am curajul să fac spectacol, pe când alții care sunt paraleli o fac de minune. Câteodată am senzația că pângaresc fiecare colțișor de cultură și că nu am dreptul să opinez asupra ceea ce au creat alții. Cu toate acestea privesc în jur și mă îngrozesc de ceea ce observ: văd oameni minunați care se pierd, se strică asemeni merelor din coș, mere care au în mijlocul lor un putregai...dar nu este acesta lucrul grav...este grav că văd cum putrezesc și nu luptă, se lasă stricți cu mândrie, de parcă ar muri pentru binele omenirii. Intenționat sau nu am ajuns la pasiunea vieții mele din ultimii ani: teatrul. Și aici problema nu este pasiunea, ci obsesia care s-a creat pe fondul pasiunii...
Așa-i întotdeauna...ne obsedăm de chestii pe care nu ar trebuii să le tratăm așa...puritatea lucrului se pierde când devine obsesie...puritatea lucrului se pierde când i se deconspiră misterul...
Puritatea...puritatea am pierdut-o...și onestitatea!
Cu toate cele mi-am amintit un citat cehovian pe care l-am văzut cândva la un status: ”ce nervoși suntem cu toții!Ce nervoși! Și câtă dragoste...”

Scannerul meu induplecabil

Am fost înzestrată fără voie cu un scanner. O idioțenie care nu-mi dă voie să privesc firesc un om, să îl descopăr treptat. Mă surprind uneori mergând pe stradă și gândindu-mă ce probleme are femeia aia de își ascunde frumusețea sau de privește în gol...e imposibil să nu privesc un om și să nu îmi fac 1000 de scenarii ale traumelor sale și culmea este că e patologică toată treab afiindcă mă întorc acasă și mă gândesc în continuare la persoana care mi-a atras atenția. Azi de dimineață a fost o chestie penibilă foarte...s-a urcat unuț în autobuz și eu aveam o reprezentare despre un tip și la un moment dat am crezut ca e el...și am stat cu ochii pe om tot drumul...ce și-o fi zis? Nu mă interesează, eu trebuia să asemăn niște sentimente unui om și doar cu un singur reper...locul unde locuiește. Omul nu era cel pe care îl căutam..sau mă rog, așa cred.
De multe ori m-am înșelat în privința oamenilor...pe cei de proastă calitate îi iert ușor și uneori ceilalți îmi arată că detin ceva informație...
P.S.:Bravo unei persoane care a arătat cât e de puternică!

Piele de tutun

I-am urmărit atent fiecare gest, fiecare expresie, mimica în totalitate...am absorbit ușor fiecare cuvânt...pentru că întotdeauna m-a impresionat. Mi-a vorbit urât, a fost câteodată bădăran, da, este exact cuvântul. Nu-mi aduc aminte dacă i-am auzit întâi vorbind de el sau întâi l-am cunoscut...cert este că odată m-a jignit teribil și nu mi-a păsat, altă dată a părut îngâmfat...de fapt îi este o mare și profundă teamă.
Azi când pielea mea emană mirosul greu de tutun...azi simt cum miros a tutun de mii de fumători îngândurați...azi m-a atins și am tresărit. De ce? Nu stiu! Si-apoi am evitat să mă mai atingă...s-o fi gândit că îmi repugnă? e treaba lui ce s-a gândit!
Și totuși eu de ce am tresărit?