miercuri, 28 aprilie 2010

Și câinilor le place școala

sau mai bine spus, câinilor le place la școală...eu am cam obosit...irelevant.
Postarea aceasta stă în raft de vineri pentru că nu am avut nimic, nici chef, nici timp...Ei bine, povestea este următoarea:  Un coleg a venit la o oră cu un câine. Îl băgăm în banca lui, i se dau biscuiți, ca nu cumva să i se facă foame în timpul orei. Intră profa, toți ne abținem cu greu să nu râdem, să nu atragem atenția asupra câinelui etc. etc.
Încep exercițiile, ascultarea, recapitularea și dintr-o dată, doamna profesoară se îndreaptă cu pași mărunți spre partea din spate a sălii de clasă. Merge, se mai oprește, mai privește un caiet, un elev, o elevă...ajunge încet în spate de tot și brusc se întoarce și...ȘOC, vede câinele și începe teoria chibritului.
Dar ce câine? Era un ghiozdănel din acela drăguț de pluș...un animal de pluș, un ceva de pluș fiindcă nu se mișca și doar nu era mort sau un ,,câine prost” precum Curaj...Apoi mi-am amintit că în clasa a II-a aveam o cățea handicapată, pe bune, nu prea avea coordonare psihomotorie, și cum un coleg venise cu porumbelul și cu iepurele la școală, am decis să iau și eu animalul cu mine, în ghiozdan. Mama nu înțelegea de ce se mișcă ghiozdanul meu...a aflat într-un final și desigur, demersul meu s-a finalizat la jumătate...apoi mi s-a pus pata pe o găină cu deficiențe...până a tăiat-o sadica de bunica și mi-a dat-o să o mănânc în supă...norocul ei a fost că m-am prins, m-am jelit, dar nu am reacționat cum aș fi făcut-o dacă mâncam găina-prietenă...și-mi dau seama că de mică aveam simpatii de-astea stranii...
Vinerea a continuat pe același palier. 6 muște în clasă, pauză, doi colegi se alergau, se băteau, se jucau, numai ei știu ce făceau în realitate. La un moment dat noi, luăm pe unul să-l protejăm și eu îmi amintesc
o chestie și o spun în gura mare...,,băi, dacă vedeți ce abdomen lucrat are Manu...” (și-a schimbat cândva tricoul în clasă). Și nici nu apuc să termin că ne și apucăm să-i tragem omului de haine... el speriat fuge, se duce la celălalt tip și spune cu disperare, repede ca un tahilalic: ,, bate-mă, bate-mă mă, n-auzi mă să mă bați!”...e frumos la noi la grădiniță...

duminică, 18 aprilie 2010

Da, știu, nu am mai scris de mult...nu am mai scris pentru că am tot stat și m-am tot gândit să închid blogul pentru că nu îi vedem rostul...apoi nu am mai postat nimic, apoi m-am gândit dacă blogul meu are exact rolul pe care mi-au spus unii că-l are. Și nu, nu are niciun rol în mod special. În blogul de față sunt pur și simplu observațiile mele, așa cum văd eu lucrurile, corespunzând sau nu viziunii altora. Așa-i în viață, avem sau nu idei comune...altfel nu se poate!
Ok, nu știu cum a fost până azi, însă de azi înainte aici nu o să fie vorba despre oameni decât dacă-i de bine, o să vorbesc despre fapte sau despre mine.Și nu, nu mai suport atâta ipocrizie, ipocrizie din stânga, din dreapta, din față și din spate...nimic mai mult decât ipocrizie presărată cu o doză mare de malițiozitate. Și încă mă întreb dacă răutatea e din necunoștință sau din cunoștință, dacă eu trăiesc într-o lume utopică sau dacă pur și simplu refuz să văd ceea ce doare.
Și acum nu mai vreau să scriu despre nimic din ceea ce mă doare, pentru că și eu sunt Peter într-un fel, pentru că și ei sunt Peter și pentru că ”Vremea...” are ce îi învăța pe ceilalți...
Și cinste celor care cred și nu cercetează dincolo de religie, mă înclin în fața încrederii absolute și a prostiei oarbe, dau o țigară pentru tot ceea ce se spune, un vin pentru tot ceea ce se crede și un joint pentru tot ceea ce nu este adevărat și totuși trece granița ca și cum ar avea pașaport și viză.
P.S.: o vodkă pentru toate astea la un loc! NOROC!