De fiecare dată când promit că o să scriu câte-n lună și-n stele se întâmplă să nu mai scriu o bună perioadă de vreme...la un moment dat uitasem de existența blogului, zilele trecute mi-am amintit...

Azi vreau să scriu despre cum au unii oameni pasiunea de a tăia aripi. În ultima vreme, cum m-am ridicat puțin să o iau din loc, cum cineva trosc, m-a lăsat cu spatele însângerat...fără aripi. Și nu știu cum se face că oamenii care taie aripi au mereu în dotare o foarfecă mare și ruginită în urma căreia se infectează rana...ca să se vindece greu și să lase urme, să nu uite omul că a avut cândva aripi și acum a rămas doar urma...

Tot în clasa aceasta sunt cei care destramă taine și magia. Ei deschid gura, le scapă o prostie și brusc totul se spulberă...oare de ce Universul complotează cu ei? Oare de ce? Mereu ajung la „de ce-ul?” penibil și fără rezolvare, doar cu reproșuri inutile...


P.S.: îmi vreau aripile și magia înapoi!

Nu credeam...

Pe principiul lui Eminovici care nu credea că va învăța să moară, nici eu nu credeam că o să se termine vreodată bacalaureatul și că eu o să învăț să nu scriu pe blog din lipsa timpului. Ei bine, mai era puțin și se împlinea o lună. Da, am fost stresată infinit. Da, încă mă tem până o să aflu rezultatele. Da, știu că nu mai este nimic de făcut.
Ei bine și ce dacă? Trecutul în memorie!

O să încep să scriu tot ce nu am scris dar am simțit...

Spectacol

Se pare că pe 13 iunie vine „Vremea dragostei (la Târgoviște fiindcă), vremea morții” e de mult!
Așadar, spectacol UNATC la Târgoviște, la Tony Bulandra, în regia Catincăi Drăgănescu și cu Răzvan Ropotan, târgoviștean.

Copiii născuți cu un an mai târziu

Copiii născuți imediat după noi sunt mi-nu-nați! Ieri mi s-au întâmplat 3 lucruri absolut șocante, cel puțin pentru mine:
1.  Îmi povestește un profesor că 4 tipe de la clasa a11-a s-au dus să se învoiască având aproximativ următorul discurs: ,,Bună  ziua! Domn profesor vă rugăm frumos să ne învoiți și pe noi 4 că știți...în viața colegei noastre a avut loc un eveniment important...trebuie să vorbim cu ea, să o lămurim...”.Profesorul se gândește desigur că este o treabă delicată, însă nu se poate abține să nu întrebe: ,,măi dar ce ați pățit, e totul în regulă, aveți nevoie de ajutor, de ceva?”; ele răspund cu mare seriozitate: ,,Nu domnu că sărbătorim un an de când asta mică și-a pierdut virginitatea.” poftim cultură, ce probleme au fetele din ziua de azi, probleme pentru care se învoiesc!
2. Mă duceam să mă întâlnesc cu o prietenă să-mi dea o carte. Ies din casă, îmbrăcată în rochie, niște puști jucau baschet în spatele blocului. Eu trec liniștită, mă uitam cu admirație chiar, îmi spuneam ia uite ce tare că stau toți și fac mișcare, râd, glumesc și alte chestii. La un moment dat mi se ridică rochia. M-am speriat, am tras de ea și când mă întorc îl văd pe unul dintre puști și apoi aud cum spune ,,i-am tras de fustă lu asta”. Eu tolerantă trec mai departe și-mi spun că sunt copii, îi las în pace. Iau cartea, mă întorc și desigur, prin același loc aceiași copii. Mă strigă tot tipul acela, eu îi răspund plină de nervi, la un moment dat începe omul să-și demonstreze competențele lingvistice în limba engleză prin înjurături, eu merg agale și îi dau de înțeles că nu înțeleg, un altul, ca un mascul care și-a dat seama că nu înțeleg, face greșeală să emită ,,sugi...”, eu liniștită mă întorc, și de la 10 m îi spun ,,HAI!” el crede că-i spun ,,hai-hai” adică îl reped, cum spune bunica, eu îl lămuresc și desigur omul tace...eu liniștită, amuzată de ce am putut să fac, îi spun ,,Vezi că ești prost?” și o ploaie de înjurături în urma mea...
3. Stăteam în mașină, pe o stradă, văd un copil care iese dintr-o casă și ascunde ceva la poartă. Își salută apoi părinții, se urcă pe bicicletă, se preface că pleacă, apoi se întoarce și ia sticla de cola cu un lichid roșiatic, vin sau vișinată...

Cam atât din cele ale celor cu un an mai mici...

Răspunsuri

Azi mi-am dat seama că răspunsurile întrebărilor noastre sunt întotdeauna în noi. Merg câteodată pe stradă și văd un gest, aud un cuvânt, iar în acel moment brusc aflu răspunsul unei întrebări care mă tulbură de zile-ntregi. Desigur, nu mă aștept niciodată să aflu soluția universală a tuturor lucrurilor ci doar a lucrurilor care mă macină în acel moment. Acum, din această situație, se naște o altă întrebare: oare nu cumva soluția este în mine și nu o pot atinge decât printr-un stimul?
Omul este o mare necunoscută dintr-o ecuație imposibil de rezolvat...

Pe oameni să nu-i cauți decât atunci când au nevoie de tine Cătălina...DECÂT ATUNCI!

Azi am aflat răspunsul faptelor mele....
Azi vreau să mă îndrăgostesc...
Azi mi-este teamă de Bac...
Azi mă gândesc la politică...
Azi mă îngrijorează viitorul...
Azi vreau un copil...
Azi plouă...
Azi citesc...
Azi văd...
Azi aud...
Azi ascult...
Azi încep să cresc...
Azi mi este dor...
Azi vreau Fior(d).

Azi e istorie e istorie și mâine e prezent...

Leapșa

Leapșa de la Adriana și o transmit tuturor celor care vor să scrie...
 


Mi-am petrecut cea mai frumoasă vacanță în...2009 când am cunoscut oameni minunați, mi-a cântat Emeric Imre ”nebunul...”, m-am îndrăgostit și am tocit ,,poteca” spre Fiord.

Cel mai de preț lucru pe care îl am este...viața.

Îmi bate tare inima atunci când...îl văd pe unul anume.

Când sunt supărată, întotdeauna...plâng și îmi fac teoria chibritului.

Când mă îndrăgostesc...plutesc într-o reverie infinită.

Cea mai fericită am fost atunci când...am descoperit teatrul și simultan pe mine.

Nu spun niciodată NU propunerii de a...cunoaște oameni.

Prietenii spun despre mine că sunt...o proastă și celelalte...și cât mi-aș dori să fiu tot ce spun ei că sunt.

Dacă ziua de mâine n-ar exista,azi aș... spune tot ce simt, aș plânge, aș râde, aș pleca fără destinație cu primul tren, aș alerga într-o rochie vaporoasă printre fântânile din Sibiu, aș viziona un spectacol, deja nu mai am timp să mai fac și altceva.

Cel mai tare mă enervez atunci când...mi se interpretează cuvintele.

Am emoții atunci când trebuie să...fiu perfectă și când iubesc.

Cel mai mult mă mândresc cu...experiența infimă acumulată de la mine și din studii.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost...că sunt femeie și o să pot fi mamă.

Nu aș renunța niciodată la...încrederea că există o soluție.

Cel mai bun prieten este...care îți spune și când este bine și când e rău, dar te lasă și să înveți singur.

O zi este perfectă atunci când...sunt înconjurată de fericire, iubire și pace.

pasiune

Am și eu pasiunile mele...și pentru aceasta îi mulțumesc profului Marcu

Ieri am avut proba practică la atestatul de competențe profesionale. A fost greu, am muncit mult fiindcă nu mă așteptam să fie atâtea de făcut, inclusiv ai meu au decupat, lipit, colorat, sculptat păpuși și le sunt recunoscătoare. Activitatea a fost foarte obositoare, au apărut tot felul de noutăți, copiii nu mai tăceau, a trebuit să fac o scenă și apoi să le spun că nu mai pot vorbi...apoi nu mi-a mers sunetul la boxe și a trebuit în timp ce mânuiam niște păpuși, să citesc și povestea, pe roluri, dar am fost norocoasă fiindcă doi colegi s-au ocupat de păpușile pe care nu le puteam utiliza eu fiindcă aveam o mână ocupată cu mouseul...o aventură ce să mai! Dar la final am fost fericită și sper ca demersul meu să fie folositor celor mici fiindcă merită să crească frumos într-o lume atât de murdară, care se murdărește pe zi ce trece mai mult și mai mult...
Toată stima și tot respectul meu pentru toți educatorii din lume, de la educatoare la profesori, buni sau răi, corecți sau nu...cu toane sau fără...pentru toată răbdarea de care dau dovadă, pe care eu nu o am. Nu cred că aș putea să fac asemenea eforturi zilnic...

Cândva am avut de făcut un eseu, pentru un concurs. Și-acum îmi amintesc indignarea ce se citea pe chipurile celor din juriu=))

Sunt cetăţean european…

Trăiesc in România…ţara aceea care are capitala la Budapesta, după spusele unor persoane mai bine informate decât mine. Eu, neştiutoarea, îi contrazic şi spun că este la Bucureşti, bag mâna în foc!

Am uitat să spun: SUNT ŞI EU CETĂŢEAN EUROPEAN! Încă din 2007 aţi spune voi. Ei bine, eu, încăpăţânata, vă contrazic: sunt cetăţean european dintotdeauna fiindcă ţara mea se afla pe continentul european dinainte să existe sun această formă, de când era doar Dacia…şi mă opresc aici, nevrând să tulbur pacea străbunilor.

Am aderat după îndelungate încercări la Uniunea Europeană, acesta este alt argument care-mi  dovedeşte apartenenţa chiar dacă este mai uşor să îi tratam pe oameni în general decât în particular: gata, punem o etichetă şi îi consideram pe toţi din aceeaşi serie ca şi cum sunt noua producţie a unei fabrici comuniste, perfect NEunici. Dar nici aici nu sunt de aceeaşi părere, omul este compus din două parţi fundamentale: trup şi suflet. Trupul este instrumentul sufletului dar până acum această parte a fost ai mult decât neglijată deoarece vreunul a uitat un adevăr fundamental: o persoana dispune aşa, din când în când şi de conştiinţă. Părinţii noştri ne-au învăţat să ne spălăm pe mâini dar…cum rămâne cu igiena aparatului de simţit? Cum se curăţă gunoiul aruncat de alţii în mers, din maşină, în mijlocul pădurii? Am fost împroşcaţi cu noroi, cum îl dăm jos înainte să ne împietrească pe inimă?CUM? Sunt nesigură dar pot spune că se poate, că noi suntem cei care o sa ne integrăm  cu adevărat pentru că noi nu o să dăm „şpagă”, nu o să furăm, nu o să îl aruncăm în prăpastie pe cel din faţa noastră fiindcă a fost mai bun.

Am dreptul să mă numesc „cetăţean european” deoarece eu vorbesc engleză, franceză, spaniolă, înţeleg italiană si portugheză pe când voi, majoritatea celorlalţi cetăţeni europeni nu faceţi diferenţa dintre ţara mea şi ţara vecină decât atunci când aveţi harta in faţă şi observaţi ca pot aduce beneficii majore pentru că amplasarea geopolitică a României va influenţa politica Uniunii Europene privind relaţiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia. Frumoasă relaţie de iubire bazată pe interes suprem.

Ideea centrală nu este aceea că această ţară a cărei cetăţean sunt este o ţară lipsită de pată, acoperită de o capă albă, albă, albă. NU, plaiul românesc este pictat in culorile curcubeului, exceptând existenţa unor pete non-colorate care conţin o varietate cuprinsă între alb şi negru, între sacru şi profan, între pur şi impur.

România poate purta numele de „Ţara tuturor” pentru că întotdeauna, dar întotdeauna a fost cineva dornic să deţină măcar o părticică din ea, întotdeauna a fost cotropită, jefuită şi folosită, a fost un fel de femeie musulmană, obligată să poarte văl şi să tacă în faţa bărbaţilor de pe vechiul continent. Având în vedere câţi au venit aici, nici un român nu poate fi sigur că este 100% român, el fiind o combinaţie etnografică, purtând în vene sânge amestecat.

Şi totuşi, am ceva de spus în Parlamentul European? Din calitatea mea de ţară cu drepturi depline? NU! Decât dacă fac o coaliţie cu o altă ţară mult mai puternică, dispusă să susţină aceeaşi cauză.

Istoria, raţiunea, prezentul şi concretul îmi dau dreptate, SUNT CETĂŢEAN EUROPEAN chiar dacă stau la colţ. Şi am drepturi şi îndatoriri pe care trebuie să le veghez…fiindcă pot să schimb rolul meu in spectacolul real numit E.U.R.O.P.A.

Și câinilor le place școala

sau mai bine spus, câinilor le place la școală...eu am cam obosit...irelevant.
Postarea aceasta stă în raft de vineri pentru că nu am avut nimic, nici chef, nici timp...Ei bine, povestea este următoarea:  Un coleg a venit la o oră cu un câine. Îl băgăm în banca lui, i se dau biscuiți, ca nu cumva să i se facă foame în timpul orei. Intră profa, toți ne abținem cu greu să nu râdem, să nu atragem atenția asupra câinelui etc. etc.
Încep exercițiile, ascultarea, recapitularea și dintr-o dată, doamna profesoară se îndreaptă cu pași mărunți spre partea din spate a sălii de clasă. Merge, se mai oprește, mai privește un caiet, un elev, o elevă...ajunge încet în spate de tot și brusc se întoarce și...ȘOC, vede câinele și începe teoria chibritului.
Dar ce câine? Era un ghiozdănel din acela drăguț de pluș...un animal de pluș, un ceva de pluș fiindcă nu se mișca și doar nu era mort sau un ,,câine prost” precum Curaj...Apoi mi-am amintit că în clasa a II-a aveam o cățea handicapată, pe bune, nu prea avea coordonare psihomotorie, și cum un coleg venise cu porumbelul și cu iepurele la școală, am decis să iau și eu animalul cu mine, în ghiozdan. Mama nu înțelegea de ce se mișcă ghiozdanul meu...a aflat într-un final și desigur, demersul meu s-a finalizat la jumătate...apoi mi s-a pus pata pe o găină cu deficiențe...până a tăiat-o sadica de bunica și mi-a dat-o să o mănânc în supă...norocul ei a fost că m-am prins, m-am jelit, dar nu am reacționat cum aș fi făcut-o dacă mâncam găina-prietenă...și-mi dau seama că de mică aveam simpatii de-astea stranii...
Vinerea a continuat pe același palier. 6 muște în clasă, pauză, doi colegi se alergau, se băteau, se jucau, numai ei știu ce făceau în realitate. La un moment dat noi, luăm pe unul să-l protejăm și eu îmi amintesc
o chestie și o spun în gura mare...,,băi, dacă vedeți ce abdomen lucrat are Manu...” (și-a schimbat cândva tricoul în clasă). Și nici nu apuc să termin că ne și apucăm să-i tragem omului de haine... el speriat fuge, se duce la celălalt tip și spune cu disperare, repede ca un tahilalic: ,, bate-mă, bate-mă mă, n-auzi mă să mă bați!”...e frumos la noi la grădiniță...

Da, știu, nu am mai scris de mult...nu am mai scris pentru că am tot stat și m-am tot gândit să închid blogul pentru că nu îi vedem rostul...apoi nu am mai postat nimic, apoi m-am gândit dacă blogul meu are exact rolul pe care mi-au spus unii că-l are. Și nu, nu are niciun rol în mod special. În blogul de față sunt pur și simplu observațiile mele, așa cum văd eu lucrurile, corespunzând sau nu viziunii altora. Așa-i în viață, avem sau nu idei comune...altfel nu se poate!
Ok, nu știu cum a fost până azi, însă de azi înainte aici nu o să fie vorba despre oameni decât dacă-i de bine, o să vorbesc despre fapte sau despre mine.Și nu, nu mai suport atâta ipocrizie, ipocrizie din stânga, din dreapta, din față și din spate...nimic mai mult decât ipocrizie presărată cu o doză mare de malițiozitate. Și încă mă întreb dacă răutatea e din necunoștință sau din cunoștință, dacă eu trăiesc într-o lume utopică sau dacă pur și simplu refuz să văd ceea ce doare.
Și acum nu mai vreau să scriu despre nimic din ceea ce mă doare, pentru că și eu sunt Peter într-un fel, pentru că și ei sunt Peter și pentru că ”Vremea...” are ce îi învăța pe ceilalți...
Și cinste celor care cred și nu cercetează dincolo de religie, mă înclin în fața încrederii absolute și a prostiei oarbe, dau o țigară pentru tot ceea ce se spune, un vin pentru tot ceea ce se crede și un joint pentru tot ceea ce nu este adevărat și totuși trece granița ca și cum ar avea pașaport și viză.
P.S.: o vodkă pentru toate astea la un loc! NOROC!

La mulți ani!

Azi este ziua internațională a teatrului...
Și merită încă pe atâtea, mii de ani...


p.s.:mâine scriu veștile proste și încă ceva...despre teatru

exercitiu

cealaltă persoană (25.03.2010 17:23:43): știu orice eu
eu (25.03.2010 17:23:54): e na?
cealaltă persoană(25.03.2010 17:24:15): da
eu (25.03.2010 17:24:20): i aimpartaseste-mi si mie din cunoasterea ta
eu (25.03.2010 17:24:26): ia*
cealaltă persoană (25.03.2010 17:25:08): nu vreau sa zic la nimeni
eu (25.03.2010 17:25:37): poi nu spune nimanui, dar eu nu sunt nimeni, asa ca...da-i drumul
eu (25.03.2010 17:26:27): nu fi egoist!
cealaltă persoană(25.03.2010 17:26:29): c vajeala
cealaltă persoană(25.03.2010 17:26:34): mai inceark
eu (25.03.2010 17:26:42): ce sa incerc?
cealaltă persoană (25.03.2010 17:26:53): alta vrajeala
eu (25.03.2010 17:27:01): poi nu te vrajesc
cealaltă persoană (25.03.2010 17:27:40): oricum nu zic
eu (25.03.2010 17:27:59): daca nu ai ce, normal ca nu spui
cealaltă persoană (25.03.2010 17:28:23): asa crezi u
eu (25.03.2010 17:28:36): nu cred nimic, trag concluzia a ceea ce vad
cealaltă persoană (25.03.2010 17:29:36): concluzie proasta
cealaltă persoană (25.03.2010 17:29:38):
eu (25.03.2010 17:30:07): mai baiatule, nu este deloc proasta, este clar ceea ce rezulta din teorema ta
cealaltă persoană (25.03.2010 17:31:45): ba nu
eu (25.03.2010 17:31:53): ba dea
cealaltă persoană (25.03.2010 17:31:59): nu
eu (25.03.2010 17:32:04): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:32:43): nuu
eu (25.03.2010 17:32:48): daa
cealaltă persoană (25.03.2010 17:35:51): nu
eu (25.03.2010 17:35:56): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:38:45): nu
eu (25.03.2010 17:39:16): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:41:03): nu
eu (25.03.2010 17:41:23): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:42:15): nu
eu (25.03.2010 17:42:28): dea
cealaltă persoană (25.03.2010 17:42:36): nu
eu(25.03.2010 17:42:43): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:43:42): nu
eu (25.03.2010 17:43:46): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:45:34): nu
eu (25.03.2010 17:46:11): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:47:23): nu
eu (25.03.2010 17:47:33): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:48:19): nu
eu(25.03.2010 17:48:28): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:51:00): nu
eu (25.03.2010 17:51:07): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:52:40): nu
eu (25.03.2010 17:52:46): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:53:41): nu
eu (25.03.2010 17:53:49): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:54:28): mnu
eu (25.03.2010 17:54:35): mda
cealaltă persoană (25.03.2010 17:55:40): nt
cealaltă persoană (25.03.2010 17:55:43): nu
eu (25.03.2010 17:55:48): ba da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:57:02): nu
eu (25.03.2010 17:57:06): da
cealaltă persoană (25.03.2010 17:58:31): nu
eu (25.03.2010 17:58:35): daâ
cealaltă persoană (25.03.2010 18:00:13): nu
eu (25.03.2010 18:00:18): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:01:20): nu ma nu nu
eu (25.03.2010 18:01:34): ba da mah, ce te agiti asa?
cealaltă persoană (25.03.2010 18:01:58): nu
eu (25.03.2010 18:02:02): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:03:02): nu
eu (25.03.2010 18:03:06): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:09:30): nu
eu (25.03.2010 18:09:37): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:10:09): nuuuuu
eu (25.03.2010 18:10:18): daaaaa
cealaltă persoană (25.03.2010 18:10:44): ba nu
eu (25.03.2010 18:10:58): ba da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:12:54): nu
eu (25.03.2010 18:13:01): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:13:50): nu
eu (25.03.2010 18:13:53): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:15:44): nu0
eu (25.03.2010 18:15:49): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:15:51): nu1
cealaltă persoană (25.03.2010 18:15:55): nu2
eu(25.03.2010 18:15:56): da2
cealaltă persoană (25.03.2010 18:15:58): nu3
eu (25.03.2010 18:16:00): da3
eu (25.03.2010 18:16:01): da4
eu (25.03.2010 18:16:03): da5
cealaltă persoană (25.03.2010 18:16:03): nuuu
eu (25.03.2010 18:16:05): daaaaaaaaaaaa
cealaltă persoană (25.03.2010 18:16:41): nu
eu(25.03.2010 18:16:50): eh nu/ ba da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:17:02): nu
eu (25.03.2010 18:17:37): ba da, esti turc?nu intelegi romaneste?
cealaltă persoană (25.03.2010 18:17:58): nu
eu (25.03.2010 18:18:03): dap
cealaltă persoană (25.03.2010 18:18:26): nu
eu (25.03.2010 18:18:33): yes
cealaltă persoană (25.03.2010 18:19:12): nu
eu (25.03.2010 18:19:23): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:20:40): nu
eu (25.03.2010 18:20:43): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:21:12): n si u
eu (25.03.2010 18:21:25): ba si da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:22:37): nu
eu (25.03.2010 18:22:42): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:23:40): nu u u u u.
eu(25.03.2010 18:23:55): ba daaaaaaaaaaaaaaa(punct)
cealaltă persoană (25.03.2010 18:24:06): nu,
eu (25.03.2010 18:24:14): da!
cealaltă persoană (25.03.2010 18:24:27): nu nu
eu (25.03.2010 18:24:36): da!da.
cealaltă persoană (25.03.2010 18:24:44): nu
eu (25.03.2010 18:24:51): ba da mai
cealaltă persoană (25.03.2010 18:25:16): nu
eu (25.03.2010 18:25:25): nu insista ca e DA
cealaltă persoană (25.03.2010 18:25:38): nu
eu(25.03.2010 18:25:57): Da aaa eeee iiii oooo uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu
cealaltă persoană (25.03.2010 18:26:42): nu nu nu
eu(25.03.2010 18:27:03): DA DA DA DAAAAAA
cealaltă persoană (25.03.2010 18:27:22): nu
eu (25.03.2010 18:27:33): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:28:12): nu
eu (25.03.2010 18:28:27): ba da pe muzica din figaro
cealaltă persoană (25.03.2010 18:29:45): nu, p muzik lu salam
eu (25.03.2010 18:30:48): salam da, rageton da
eu(25.03.2010 18:31:22): tac da, pac da, numai da si da si da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:31:51): nu
eu (25.03.2010 18:32:00): ba daaaaaa
cealaltă persoană (25.03.2010 18:32:24): nu
eu (25.03.2010 18:32:48): sorry
eu (25.03.2010 18:32:49): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:33:13): nu
eu(25.03.2010 18:33:28): recunoste si tu esti de acord c ada
cealaltă persoană (25.03.2010 18:34:11): nu am zis, nu ramane
eu(25.03.2010 18:34:23): da am zis, da ramane, ce esti adsa greu de cap?
cealaltă persoană (25.03.2010 18:34:46): nu
eu (25.03.2010 18:34:57): da mai, da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:35:27): nu
eu(25.03.2010 18:35:32): dap
cealaltă persoană (25.03.2010 18:36:27): nu nu
eu(25.03.2010 18:36:33): ba da da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:38:19): nu
eu (25.03.2010 18:38:51): pe onoarea mea de familist ca da, cum ar zice jupan titirca inima rea
cealaltă persoană (25.03.2010 18:39:24): nu
eu (25.03.2010 18:39:30): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:39:38): nu
eu (25.03.2010 18:39:47): daadaa ciocolata e cu da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:41:48): nu
eu (25.03.2010 18:44:41): da
cealaltă persoană (25.03.2010 18:45:04): nu si pa
eu (25.03.2010 18:45:25): esti o varza, ai renuntat, e ca mine:DA
eu (25.03.2010 18:45:36): DA

CONCLUZIA: ca în viață, facem obsesii și pierdem timpul aiurea...

Dragi cunoscuți,


Acum un an, pe vremea aceasta, număram buchete de flori și mă gândeam la petrecerea de majorat, care tocmai trecuse.
Azi mă gândesc îngrozită că a mai trecut un an, că anul care a trecut a fost plin, că am evoluat mult, foarte mult, dar că acum, spre final, am pierdut mult din ceea ce obținusem, dar a trecut și simt că azi, în clipa în care scriu, ceva se mișcă și o să înceapă totul-totul să urce.
Am tras linie și am adunat. Mi-am dat seama că tot ce am mai frumos sunt toți oamenii care au trecut prin viața mea, fiindcă de la fiecare am luat câte ceva și am învățat. asta-i cel mai important, să-nvăț câte ceva de la fiecare.

P.S.: Mulțumesc tuturor oamenilor de la care am învățat câte ceva despre viață! Timpul oricum nu se oprește, măcar să treacă în folosul nostru...

Anunț : pierdut speranța

Nu o să fiu mai mult decât o visătoare creatoare de povești niciodată...pentru că asta vreau să fac în viață, să construiesc povești alături de alții...povești triste sau povești vesele, formate din acțiuni.
Întotdeauna am crezut că trăim într-o lume murdară în care există oameni cu idealuri, cu visuri, cu reverie...că oamenii aceștia curăță prin ei tot ceea ce este în jur. azi nu mai sunt sigură nici de mine...
Și nu, nu judec...doar mă tem.
P.S.: OFER RECOMPENSĂ PENTRU O FĂRÂMĂ DE SPERANȚĂ

Azi sunt inutilă. Inutilă mie și întregii lumi. Și ceea ce doare cel mai tare e că se întâmplă pentru prima dată unei arogante ce a crezut tot timpul că ea s-a născut să construiască lucruri frumoase. Azi am văzut cum timpul arde, filă cu filă, cartea vieții mele și cum în urmă rămâne cenușa...cenușa împrăștiată implacabil și grabnic de vânt. Eu și existența mea ne pierdem în vânt ca toate existențele anterioare...ca toate existențele în zadar...cele care nu sunt în zadar se pierd fără atâta ușurință.
Azi sunt inutilă și nu vreau speranță!

Cei ce nu simt să se simtă...

Ne plătim cerșetorii ca la teatru!
Încă mă aflu între a crede sau nu în suferința acestei categorii de oameni. Stau însă și mă întreb cum să crezi într-un om care se urcă într-un autobuz, își face prologul, cântă și apoi rostește atât de nefiresc și patetic o rugăciune, și încă una, împletite cu structuri tipice, stereotipe, cu diminutive excesiv folosite.
La partea în care a lălăit, sub forma unui cântec, o poveste despre o mamă bolnavă, povățuitoare și propovăduitoare a binelui, care până la urmă este găsită moartă (eu acum mă întreb de ce a fost găsită și nu păzită), oamenii se înduioșează oricum din empatie. Urmează ruga. O rugă stranie, memorată, fără a fi simțită. De unde îmi permit să afirm așa ceva? Din faptul că, în timpul rugăciunii, persoana cu pricina ba se scărpina în urechi, ba își curăța nasul, ba ..., dar nu, nu se oprea și pace, dă-i și dă-i cuvinte rostite mecanic. Cineva a dat o pâine (oare o să o arunce?), altcineva 1 leu, apoi alt leu. Punctul culminant a coincis finalului, moment în care  aceea, persoana care stătea pe vine în fața tuturor, a primit drept aplauze alți 3-4 lei și câteva zâmbete ilustrând un ”BRAVOO!” înduioșat.
Poate nebuna sunt eu, poate sunt meschină, însă nu judec un moment, mai degrabă simt o stranie indignare și pentru faptul că o persoană de vreo 20 de ani care zburdă în stație, înaintea venirii bus-ului, acum se victimizează  în loc să facă ceva constructiv, iar pe de altă parte mi se pare o pledoarie pentru nimic bună atitudinea celor care au dat bani cum au auzit numele Domnului, dar și mai rău a celor care au așteptat finalul reprezentație.
În concluzie, cerșitul  se face pe grade de intensitate?!

Azi am avut cel mai caraghios lapsus din istoria vieții mele. Mă apuc să spun ceva la ora de română și fiindcă am uitat cuvântul ”cenzură”, am uitat exact tot ceea ce voiam să spun. L-am descoperit printr-o penibilă comparație ”aia care se întâmplă celor de la paraziții când spun prostii...”.
Nu e prima dată în viață și nu are să fie nici ultima...
Mâine este una dintre cele mai importante zile din viața mea...

Aseară a fost o noapte revelatorie. Nu pun etichete, trag concluzii. Don Juan de cartier are o plăcere sadică de a se juca și a pune pe toată lumea în dilemă. Dar stau și mă gândesc dacă plăcerea sadică este singurul mobil...nu știu și nici măcar nu mai vreau să știu...și atunci am să aflu.
Ei bine de două zile descopăr o persoană...o descopăr atât de fantastică încât din când în când îmi vine să mă trezesc și să văd dacă este reală. Și este...și chestia aceasta îi spală cuiva toate păcatele și mie îmi dă răbdare și speranță, speranța că mai sunt pe lume oameni...nu roboți.
P.S.: e Scarlett :*

O zi care începe frumos te face să te simți un mare nimic în lumea asta...doar pentru că cineva te-a plasat pe locul 2.
Am momente în care sunt fantastic de posesivă...și asta nu mă doare decât pe mine...
Și atât...

Azi e o zi de-aia...de-aia de regăsiri...de-aia în care mă pierd prin alții și mă neg, mă reneg de mine, din mine...și sunt mândră că am putut să calc pe un orgoliu prostesc...dar în genunchi niciodată nu o să am răni...
Nu din orgoliu...doar pentru că nu am de ce!
Mă asemăn durerii durerilor oamenilor și fericirii fericirilor lor. Nu am de gând să fiu mai mult sau mai puțin decât oricine sau cineva mai mult decât altcineva.
Și orice-ar vrea, orice aș vrea să pară...nu sunt mai mult decât fragilitate.

:)

Nu știu, nu știu și nici nu vreau să știu nimic de ciocolată, de iubire, de de voi, de ei, de ele și de noi, dar  care noi?  De nori! de norii care lasă-n văzul lumii pe soarele aducător de primăvară învăluită-n astenie orbitoare și-nfumurată...de flori, de verde și nici de ghiocei nu vreau să știu nimic. Mi-e dor și teamă. Mă dor și tem simțiri cristaline, cochete și boeme...ce-aduc un fum atât de dens de nu mai pot pricepe cum, de ce, cine și când are să fie totul...totul ce va urma pe urma mea...ce-o voi lăsa-n nisipul dimineților de mai  târziu...un mai de final...de finalul de copilărie pironit ca hoțul...și maiul acesta nu este mai rău sau mai bun decât celelalte luni...nu o să fure mai mult sau mai puțin ci tot atât cât timpul ia cu el o clipă, două, nouă ce se dezbracă lăsând sertare pline de haine țesute de păienjenii făuritori de amintiri...și de regrete?, de fericire? sau de iubire? 

Primăvară, de data asta, dă-mi pace!

Cum ar fi să te trezești fără speranță?
Cum ar fi viața fără speranță?
Ce am fi noi fără speranță?
Ce ar fi credința fără speranță?
Ce ar mai rămâne dacă nu speranța?
Dacă mă gândesc...pe de-o parte viața toată e o speranță...
Sper că...
Sper că...

Sper să...
Sper că...
Sper să...
Sper că...
Sper să...
Sper că...
Sper că...-miliarde de sper că și să răsună în fiecare minut, în fiecare minte de om...și animal...
Sper că o să fie bine...
Sper că o să se schimbe...
Sper să înțeleg...
Și sper, sper, sper până nu mai am ce să sper...
Dar și fără speranță ajunge omu' la depresie/suicid, la real, la...cacao cu ceai și tot așa.
Vorba aia: că e, că nu e, e necesar...dar e urât să speri doar așa ca să te minți că griul este colorat în celebrul roz pițipongic-buumbon...și cum să te complaci în opresiune până la a o necesita. Ia te uită ”coane Fănică”, societatea face roboți de idei preconcepute de minți crezut diabolice, dar fantastic de ”umbecile”(n-are nicio legătură cu imbecile...e doar așa un mai cu maiul.
Și sper că nimic nu e întâmplător ca să nu-mi fac zile negre și coșmaruri-regrete o viață de om, o viață de om-a-mea că na, se prea poate să murim mai mulți într-o zi, dar S    P     E      R că măcar o parte de exclusivitate să am la judecată, o singură firimitură din exclusivitatea acordată unui singur om de pe Terra...sau cum se numește ea de fapt fiindcă cei ce spun că sunt tereștrii ne pot păcăli ...cine spune că Pământul nu e plat ca un creier fără gânduri (circumvoluțiuni d. p. d. v. funcțional).
P.S.: Spectacolul cu aparență onirică a scos din subconștient vise reale din realitatea verde-necopt a unui social absurd de războinic și atâta speranță pentru nimic...
CÂTĂ SPERANȚĂ...câtă vrem! Noi!

Fugit irreparabile tempus

Nu fac teorie literară...nici gând...nici simț...doar tristețe amară de apropiere a sfârșitului...
Ușurel, de 4 ani mă tot apropii de o altă etapă a vieții...a vieții mele și a vieții altora căci nu cunosc muritor care a reușit să pareze măcar pentru o secundă trecerea tumultuoasă a secundelor irepetabile. Acum 4 ani, fix în această perioadă eu visam la o facultate de psihologie, citeam Mircea Eliade, mă hotărâsem să urmez un colegiu de renume și să aprofundez disciplinele filologice. Două luni mai târziu eram admisă la probele speciale pentru liceul pedagogic, la care am aplicat exact pe ultimul metru...Cu o noapte înainte plângeam și spuneam că asta vreau să fac, nu mă interesează că este în cealaltă parte a orașului, că o să suport vânt, ploaie și orice altceva. Toate ca să am o bază pentru facultatea de psiho...
Azi mai am doar un gând de psihologie și cunoștințele dobândite pe parcursul anilor atât din școală cât și de la tata...AZI vreau regie și teatru, mâine este incert.
Dar anii cu pricina nu au trecut degeaba. Câte am învățat în liceu...câte palme mi-au deschis ochii...câți oameni minunați am cunoscut...cât am țipat, cât am plâns, cât am iubit, cât m-a durut fiecare cuvânt cât am crescut și cât ne-am distrat împreună...și cât ne-am crescut una pe cealaltă ca să ajungem aici, să ne cunoaștem sau nu...Să avem secrete împărtășite și răutăți pe care e imperios necesar să călcăm și are să mai fie încă un semestru și o să fim PROASTE dacă lăsăm spațiul și timpul acesta atât de scurt să ne despartă după ce trece luna iulie fiindcă noi am fost atât de altfel față de alte clase...și câți profi am terorizat...și câte cosmetice am distrus în clasa aia și eu cel puțin am împărtășit ce-i al meu cu fiecare în parte...și am strigat în gura mare că mă doare și am ținut teoria bățului de chibrit care trebuie să-și construiască viitorul fără pată de ulei...și o să fie greu când ecuația va avea din nou sute de necunoscute...
Și viața e o matematică...cu evenimente ilogice uneori...paradoxale și trăiri cu sentimente profunde de apartenență...la tot ceea ce învăluie persoana.


P.S.: Încântată de cunoștință, fetelor de la B!

Nimic mai ciudat ca începutul...orice început este ciudat până în clipa în care începe să devină ”a fost”.
Fiecare dimineață se preschimbă într-o povară de nedescris...adorm greu și mă trezesc la fel de greu. S-au întors fantasmele anilor trecuți și mă bântuie ne-ncetat. Dar pe-astea nu le cunosc atât de bine, chiar dacă sunt aceleași au extraopțiuni...le meme jeu d'enfant...cu nopți de tremurat sub plapumă, ca și cum aș putea deveni invizibilă doar pentru că eu nu mai văd...sau pentru că noaptea ascunde cu pelerina ei neagră totul-totul...de la visele îndrăgostiților până la visurile copiilor de la periferiile obscure...

Și luna...luna perfidă ce ascunde totul-totul în timp ce se oferă complicele absolut...tot chip „de lut”...nimic fragil, nimic de necrezut...doar de temut și de pierdut...satelitul cu nume de femeie ce poartă vestmânt alb e putred...putred de atâtea taine absurde.
Și mâine dimineață un somn profund va atârna din nou...

Iarna-sinestezie

Ninge...ninge infinit...fără resort...fără suport...ninge parcă pentru a acoperi cu " alb, alb, alb” întreg pământul...întregul Pământ...și în Africa ninge...ninge invizibil, altfel ar deveni totul gri, cromatic vorbind. Ar ajunge Africa precum o Românie comunistă: gri, gri, gri...toamnă gri. Și cum să se facă iarna gri, dacă toamna e gri? De-atâtea griuri colorate!

Termic vorbind la fel e peste tot...interior-exterior! Afară ca-nauntru...

Olfactiv? Olfactiv, iarna are mirosul ei aparte, de mere coapte, foc și vin cu scorțișoară.
De undeva, din amintiri...se aud râsete, clopoței și colinde, acompaniate în surdină de suferința lemnelor care trosnesc casă de casă, sobă de sobă...”vrei să-ți fac un ceai de tei?”...o voce caldă, a bunicii.
În albul static freamătă copii...copii de viață plini, de visuri plini, de puritate plini.

Lumini și umbre se ascund și pier

Mister și viață se-mpletesc și cer...

Și-acolo-n depărtare o umbră luminează-o casă

O casă fără masă!

Și alții...

Sunt atât de ciudată și totuși mă integrez atât de ușor...mă încred în prima impresie dar accept că pot greși, că nimeni nu e atât de bun sau rău pe cât pare, totuși, de fiecare dată când am simțit pe cineva aproape, s-a legat o prietenie la nivel straniu de înalt.
Vrând-nevrând eu, sau ei, există persoane care ajung din prima linie la ”și alții”, iar persoane care fac tocmai invers...probabil și eu mă perind între first și  ”și alții”, pare a fi încă o lege nescrisă a firii...

De ceva vreme-ncoace mi s-au stricat din nou cuvintele...gândesc într-un vid fabulos, nu pot să coc nimic și dorm degeaba...nici de ciocolată nu-mi mai arde. Simt așa cum sunt secătuită de energie deși nu o cheltui pe nimic concret...stau și mă gândesc și uit să nu mă mai gândesc. De ce floarea aia e galbenă și nu verde, dacă îmi pierd 3 ani din viață, dacă nu e bine, dacă nu e rău, de ce așa și nu invers...pentru că pai de-aia...
vacanța s-a terminat și la ora asta mă milogesc de mama să iasă 10 minute cu mine din casă fiindcă mă sufocă pereții asemeni unei perne mari și grele...care naște vid între ea și ceea ce atinge...și dacă nu am trăi în porcăria asta de lume, acum aș pleca singură, de nebună, pe străzi...să văd și să simt...

Am dormit, am dormit, am dormit...
Acum e vremea să mă trezesc și conotativ și denotativ, să-mi împărtășesc din mine câte puțin și să-mi respect promisiunea.
 Așadar, cele 10 lucruri la care țin, de care nu m-aș despărți, care îmi ghidează viața, momentan, sunt:
- acordă atenție oricărui lucru/eveniment din jurul tău, nu se știe niciodată când ai nevoie de experiența respectivă;
- ține minte că fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare gând al tău, influențează într-un anumit moment, într-un anume fel, viața altcuiva la fel cum o influențează și pe a ta;
- ai răbdare, vei primi exact atunc când ai nevoie și când nu te aștepți, altfel cum ai putea aprecia?
- iubește-i și respectă-i pe oameni așa cum sunt, uneori nu e vina lor că  așa au crescut și tu nu ai dreptul să arunci prima piatră;
- învață autentic și just ce înseamnă moral/valoare/ideal;
- nu uita că din familie ai plecat, că ești ceea ce ești și datorită lor, respectă-i;
- urmează-ți drumul fără să te temi că altcineva are să te abată...fiecare are de îndeplinit ceva;
- ai încredre în tine și în ceea ce poți;
- dacă poți, ajută, dacă nu, nu face rău;
- lasă ușa  deschisă pentru orice și oricine.

Aici mă opresc, fiindcă nu am voie decât  10 lucrușoare...ordinea este irelevantă, de-aia nici nu le-am numerotat.

Fiecare...cu ce n-are

Am o vagă senzație de deja-vu...la începutul vacanței cineva se găsește ba să-mi blocheze contul de yahoo(asta s-a întâmplat data trecută), ba să îmi schimbe parola ambelor id-uri. Scopul și durata? Habar n-am! Poate că sunt eu vreo vedetă sau vreo persoană periculoasă și în clipa aceasta nu realizez deoarece am o pană de memorie...
Ei bine fiecare cu bucățica lui de inteligență și cu neuronii din ne-dotare...
Bina că vacanța următoare este abia peste 2 luni...

P.S.: Dacă nu ai, nu încerca să demonstrezi acest fapt, poate oamenii nu-și vor da seama...
P.S.S: La creier mă refeream...

Fluturi în stomac...tremurat...senzație de leșin...amețeală...oare?
De 3 ani îmi tot spune mătușa că ”înfloresc”, mă schimb în bine, sunt fericită...și că nu cumva sunt îndrăgostită...eu că nu și nu...Azi în sfârșit mi-am dat seama...iubesc, iubesc atât de profund încât am ajuns la obsesie...fac sevraj, mă apucă niște crize cumplite, un dor nestăpânit, plec singură de nebună doar să văd.

Acolo și mirosul e altul fiindcă se respiră un alt aer, un aer plin de energie pură, creatoare, pozitivă. Și mirosul...o îmbătare chiar și pentru Grenouille. Chiar...dacă el ar fi existat acum, cu siguranță nu ar mai fi ucis acele fete...ar fi încercat să fure mireasma aceasta despre care vorbesc și pe care probabil o simt toți babel(ienii), căci de acolo a început tot amorul...și de la avertismentul sincer al domnului Horațiu(”copii, copii, aveți grijă că teatrul vă prinde și nu vă mai dă drumul!”).

Iubitul acesta al meu este iubit de mai multe iubite și nu, nu sunt geloasă deloc, îmi place chiar! De fiecare dată cînd cineva se îndrăgostește de el mă simt mândră. Dar mă gândesc: oare toți îl înțeleg asemeni mie?, oare toți îl iubesc asemeni  mie?, oare toți știu cu adevărat cât este de valoros?

Cert este că nu...aici nu se urlă, nu se mănâncă semințe, nuditatea este artă, nu prostituție și lista ar putea continua dar gradația își face apariția și nu vreau să ajung la haos.

Ei bine...azi a fost aniversarea teatrului...frumos, cu amintiri, cu goluri în stomac, cu durere, cu tristețe, cu uimire, cu bucurii, cu mândrie, cu protest artistic, cu oameni de cultură, câțiva păpușoi, spectacol, dedicație, lacrimi și aplauze, multe aplauze, atâtea câte merită!

P.S: Sunt îndrăgostită iremediabil de teatru.

P.S.S.: Îmi propun să scriu mai mult despre, mai ales că am recunoscut public!

O zi stranie...

Spre seară am început să mă pregătesc de teatru...eram agitată, avem senzația că ceva straniu are să se petreacă ceva ieșit din comun...am văzut prima pistă...și-apoi am văzut și restul...

P.S.:atât de wow încât...nu pot să scriu mai mult...

Exact la fix

Am primit distincția aceasta de la Nasturash și am fost uimită. M-am bucurat din mai multe motive:
- a venit exact în clipa în care mă gândeam că blogul meu ar trebui desființat;
- e de la o persoană care nu mă cunoaște decât de aici, din blog;
- a fost o surpriză.

Vreau să o acord următorilor:
- lui Mary, nu pentru că e prietena mea de bancă, nu pentru că mi l-a promis pe Cristi=)), nu pentru că-mi suportă toanele și mă scoate din pasele proaste, nu pentru că doarme cu mine și-mi place, nu pentru că are încredere în mine, CI PENTRU CĂ are un mod aparte de a scrie, un mod atât de al ei și atât de original;
-Adrianei, copilul meu minunat, deoarece scrie minunat, pur, curat și sincer, are geniu și talent;
- Simonei, fiindcă a crescut, frumos chiar;
- Actorului și sălbaticii (aici intenționat nu am acordat sălbaticii fiindcă blogul este al actorului), pentru că mi se pare fantastică ideea pe care o propune, și-o propune mai corect spus.

PROTEST

Mâine la ora 13.00 în fața prefecturii, pe platou, protest cultural. Consiliul local a decis să desființeze T. ”Tony Bulandra” și Filarmonica ”Muntenia”...asta fiindcă au rezistat și fără suport.
Așadar, în rog pe cei interesați de ce a mai rămas în acest oraș, să se alăture mâine....

25 ianuarie 2010
 Mergem fiecare cu gândurile lui, deși n-am întâlnit să povestim aceeași poveste...
26 ianuarie 2010
Se petrec lucruri ciudate cu noi...ca oameni. fiindcă prea mult zahăr strică, nu prea dulce, nu prea acru, nu prea sarat, nu prea amar. Și-atunci cum? Nimic prea-prea ci totul limitat...dar limita pe aici și pe dincoace scadenivelul. Țintim la mijloc dar vrem în vârf...încercăm...poate.Nimic concret...poate prea-prea sau poate foarte-foarte.
27 iauarie 2010-la început
Mi  s-au umplut ochii de lacrimi mari și sferice...stăteau asemeni zăpezii care aștepta o vibrație infimă...și dintr-o dată activitatea internă a pământului a încetat. Bucățile de mine nu s-au prăvălit ci au fost asimilate acolo jos, în ungherele conștiinței. Căderea inversă a fost la fel de abruptă, dar lupta se poartă în interior și orice lacăt ce-ți apare-n cale e doar un impuls spre o altă zare...că doar oamenii nemerită. Și-am ajuns să fiu atât de preocupată de soarta omenirii căci treptat am uitat de-a mea...și mi-am călcat sufletul în numele prieteniei. Adevăr: prostie!

Va urma...

De câteva zile nu am mai pașit pe aici decât în treacăt, să iau pulsul. Nu pentru că am avut o perioadă plină ci pentru că mi s-a stricat touch pad-ul și uit mereu să-mi cumpăr mouse și după ce intru în casă nu-mi vine să mă întorc acolo, afară unde îmi simt tot interiorul atât de organic.
Am postări pe care nu le-am finalizat...am postări pe caietele de la școală...am postari memorate în telefon...peste tot numai gânduri și postări.
Ziua de ieri?. Ziua de ieri m-a frânt încă de la început. 3 ore nu mi-am mișcat ochii dintr-o carte fiindcă promisesem o discuție pe subiect și trebuia să o și predau. După 3 ore de Cioran...ora de ed. plastică și proful căruia i se dă șansa de a vedea totul și apoi vrea să se uite și la mine. Sunt momente în viață în care mă simt atât de evidentă și fără secrete: ieri, de fiecare dată când mă văd cu tata, când mama mă privește atent, când și Cris își aruncă ochii în palma mea, când discut cu Mary și când discutam cu cineva cu care nu o să se mai întâmple...
Am zile și zile fiindcă sunt om din păcate sau nu, zile în care nu mai rezist la nimic, în care pur și simplu clachez. Ieria fost o zi din asta obositor de tumultoasă și când am crezut că totul se sfârșise și mă pot odihni în pace, trosc, ceva s-a rupt...și pace.

P.S.: va urma ce-a fost.

La mulți ani, copil adorabil!

Azi o minune mică împlinește 17 ani...era frumos la 17 ani...și-acum este la fel de frumos. Însă acum este vorba despre copilul minune care este Adriana. Pe ea am cunoscut-o în vară și îi datorez chestia asta lui Laur. A fost prietenie la prima vedere!
Te pup!

Întotdeauna mi-am dorit un frate mai mare. Cineva, undeva știe exact de ce nu s-a întâmplat să-l am. Cu toate acestea, există o persoană făcută exact după același calapod cu mine. Gândim la fel, spunem aceleași chestii, simultan, simțim la fel, ne tachinăm teribil și știm exact ce-l deranjează pe celălalt. Nu-mi amintesc exact ziua în care ne-am cunoscut, știu doar că din primul moment am simțit că o să ajungem buni prieteni fiindcă ochii persoanelor curate nu mint niciodată. Așadar, azi am scris pentru această persoană specială din jurul meu...chiar dacă d.p.d.v. politic între noi se naște al3-lea război mondial...eu nu am nicio treabă cu asta, el este pasionat cu adevărat.

P.S. Mulțumesc Pri!

Ziua de azi a început cu zâmbet...m-am urcat în microbuzul de ieri, cu același șofer, care între timp și-a pus un afiș mare pe geam cu: ”SĂ NU TRÂNTIȚI UȘA”. Tot azi de dimineață am văzut că mintea mea îmi joacă feste, memoria de fapt, și omul nu a spus că trebuie să ai spirit al mâinii, ci simț al mâinii, oricum tot acolo mă gândesc.
Și cum echilibrul are și el rolul lui în viața unui individ, până am ajuns la școală mi-am amintit toate relele pământului, tot ce mă doare și realitatea mea a lăsat din nou loc realului crunt. Văd din ce în ce mai tare țara în care trăim, oamenii de care mă înconjor și-mi dau seama uneori că sunt al naibii de proastă și că mi-ar trebui un tupeu de-ăla de zarzavagioaică, că pe principiul cel mai deștept cedează osă ajung prostul satului. Altădată nu m-aș fi gândit o clipă la lucrurile despre care scriu...dar a zi a fost o zi nefastă în care m-am gândit, poate prea tare, la tot ce e în jur...și la ce suntt eu în jur, o personalitate dificilă, pentru care o colegă a spus că trebuie să citească o carte...ei bine, fiecare om cum vrea să vadă...eu văd în felul meu, absurd de minuțios și paranoic...Totuși chiar nu am de ce? Mă rog, eu încă sper că am trecut de capitolul grădi cu toate penibilitățile inocente...eu sper!

Pe principiul unde dai și unde crapă

Mă întorceam plictisită și înghețată de la școală. În microbel/chiloțel, oameni la fel de plictisiți și la fel de înghețați...doar gândurile ne deosebeau. Ale mele între o poveste de dragoste neinițiată și teatru, iar ale lor...ale unora la grijile cotidiene. Eu, Shh și Mary am pățit săptămâna trecută o chestie ciudată în legătură cu asta...mă rog...
Așadar, să mă întorc la ziua de azi că așa mă iau cu amintirile...
La un moment dat coboară un individ și închide ușa cu așa forță încât dânsa, adică ușa, este trântită. Șoferul tace preț de câteva secunde, până în clipa în care o tanti, că era tani rău, începe să facă istericale: ”ce oameni, trântesc așa ușa de parcă nu au și ei ușă acasă!”, la care un tip tare haios care a făcut glume tot drumul: ”păi doamnă de unde știm noi dacă are casă?”...și dintr-o dată începe șoferul: ”ăsta crede ca asta e coteață” și dintr-o dată hohote de râs de pretutindeni, ca la teatru. Mai stă el 2 secunde, probabil de gândire, și scoate faza zilei: ”Doamne, nu-nțeleg, n-au dom'ne oamenii aștia pic de spirit în mână, tre să ai așa un pic de spirit în mână” și desigur vă închipuiți cum e să ai spirit în mână...și a ținut-o așa până când a început să se ia de primar, apoi unul zice că da, o să bage ăștia avioane la transportul public...eu m-am gândit că nu au cum, fără pistă și or să recurgă la elicoptere și când în sfârșit am tăcut noi, șoferul a început să-și susțină pledoaria despre spiritul mâinii...

azi sunttristă,pesimistă,orgolioasă,temătoare,imposibilă,lașă,plictisită,proastă,neîndemânatică,dezamăgită,fărăchef.
azisunttotcenuvreau.

E mai interesant ce spun alții.

Am perioade și în funcție de ele, pasiuni. Citesc.Desenez/pictez.Joc.De văzut teatru nu am perioade, în rest de toate mă rup și mă lipesc.
Acum ceva vreme m-am apucat de notat citate:
”Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, să regrete că nu a iubit sau nu a luptat destul...” O. Paler-”Viața pe un peron”
”De ce ar trebui să ne temem de moarte? Căci atâta vreme cât suntem, moartea nu e; și îndată ce există moartea noi nu mai suntem” Epicur
”Cel ce trage lozul vieții trebuie să-l tragă și pe-al morții. Căci lozul vieții este moartea.” J. Gaarder- ”Lumea Sofiei”
”Suntem din țesătura din care visele-s făcute și astă mică viață un somn o înconjoară” Shakespeare

E ceva în aer!

E ceva în aer fiindcă simt că o să înnebunesc, că o să înnebunim cu toții, chiar înainte de moarte... De fapt eu sunt nebună, fără doar și poate, sunt o nebună fără leac, fără șanse de vindecare...
Din ce mă îndrept mai tare către viitor, din ce îmi doresc mai tare trecutul și mă tem mai mult. Am intrat într-un vârtej de care nu mă pot independiza.absurd.Vreau totul și nimic, sunt o nehotărâtă pin excelență dar lumea nu-și modifică ritmul, îl ține pe al ei...noi nu putem da ordin vieții și nici nu-i putem intra în grații...noi putem regreta trecerea timpului și lucrurile nefăcute, deciziile pripite sau din contră mult prea cântărite...
Încă nu m-am dezlipit de pluralul asta la fel de absurd ca viața. Când spun noi sunt eu și atât, chiar dacă se mai găsește vreunul să se identifice, doar că eu sunt o lașă care nu are curajul să-și asume nimic și de-aia nu ia decizii, nu preia inițiativa și...ce mai...cărți de toată frumusețea!

Din seria coincidențe

Poate că sunt nebună...poate că mă gândesc prea mult la detalii sau poate că spiritul meu de observație a întrecut măsura.

Aseară eram cu Bibi, dădeam ture prin oraș, după ce m-am întâlnit cu instructorul și am plecat cu a3a de pe loc, vorbeam noi despre Divinitate, moarte, ce mai, filosofie curată. La un moment dat văd poliție, multă poliție și intru în sensul giratoriu de la Pavcom, dinspre pod. Dinspre spital venea unul...am intrat în același moment în sens, însă eu m-am gândit că el încetinește, fiindcă drumul său era mai lung...nu a făcut-o gândindu-se că eu încetinesc, sau poate avea probleme cu mașina...sau poate...habar n-am.Ei bine, dată fiind situația, ne apropiam periculos de mult și dintr-o dată eu mă trezesc și văd că suntem la 5 cm unul față de celălalt. Norocul a fost că nu am apăsat frâna, am tras repede de volan și ne-am atins doar bările, spatele meu, fața lui...și-uite așa vorbind despre moarte era să fac accident, desigur nu se întâmpla nimic grav...dar a fost ca o trezire. Nu știu ce s-a întâmplat cu tipul că după mașină nu era vreunul ”bazat”, însă manelist sigur era, dar nu a claxonat, nu m-a înjurat, nu a venit după mine, deși eu am oprit să vorbim ca oamenii. Tata crede că avea ceva de ascuns...oare?
Eu sunt fericită și recunoscătoare că nu am pățit nimic, mai ales că eram cu o prietenă...cineva acolo sus are grijă de mine...însă mi-am dat seama că trebuie să fiu mai atentă...mi-am amintit de ce mi-a citit Cris acum doi ani:”ești predispusă la accidente”.
Așadar, să ne bucurăm de viață!

Coincidențe. La masă cu Ilie Gheorghe

Evenimentele se succed de regulă...azi vreau să scriu în ordine inversă fiindcă primează prioritatea.

Cei care îmi citesc balivernele știu cu siguranță episodul Sibiu și cum am ajuns să văd Faust. Ei bine azi l-am avut în față pe însuși interpretul doctorului Faustus și am rămas fără cuvinte. Pe maestru Ilie Gheorghe l-am văzut prima dată acum doi ani, într-un recital de excepție, în aceeași zi, cu aceeași ocazie. Au trecut doi ani și la Faust nu știam de unde să-l iau pe omul din rolul principal, am crezut că-l știu din vederi însă m-am înșelat. Azi, o zi cu totul neobișnuită, în care destinul mi-a jucat vreo câteva feste, o zi dintre cele în care m-am gândit să renunț la visul meu de regie, la teatru și la tot ce-nghite el, azi l-am reîntâlnit, în aceeași ipostază ca prima dată: dumnealui spunând din Eminescu, eu visând din Eminescu. Încă nu-mi vine să cred...diger cu greu tot ce s-a întâmplat...a fost fantastic...doar atât, fantastic...sau ca să-l citez pe poet ”dureros de dulce”. Mi-a fost așa o jenă când d. MCR a spus că vreau să fac regie...în condițiile ăn care toată seara s-a discutat despre maestrul Purcărete și alții asemeni, despre sute de festivaluri internaționale, despre spectacole din vremea în care eu abia învățam să spun ”mama”. La final, marele actor ne-a spus o poveste din Decameronul, așa ca să gâdile orgoliul domnișoareleor prezente, spre mai târziu fericirea bărbaților. Seara s-a încheiat prin prezentare și îmbrățișare. Nu scriu mai mult fiindca nu pot, spuneam că la sentimente puternice, cuvinte puține.

Prima parte a zilei a fost un amalgam de coincidențe plăcute:

Cea dintâi a avut corespondentul în introducerea spectacolului. Azi i-am învățat pe elevii de la clasa I S poezia ”Și dacă...”, iar l aun moment dat mă gândeam...ce melodie frumoasă...începe aceeași poezie.

A doua a avut loc relativ târziu față de prima. Mă duc la școală să iau cartea de la proful de desen și în timp ce îl așteptam, o văd pe d director, care era îmbrăcată aproximativ la fel cu mine, din punct de vedere cromatic...totu-i negru și albastru. Văzând că proful nu mai ajunge, mă enervez și plec. În drum spre stați ade autobuz intru la librăriuță să-mi iau acuarele, iau restul, cumpăr și mă opresc un minut să mă uit la o ascuțitoare. Ies și văd autobuzul. Încep să alerg, ajung exact când se închid ușile și nenea ăla nu-mi mai deschide. Stau 10 min în frig și sună telefonul...d director îmi spune că proful a venit și mi-a lăsat cartea la secretariat. M-am întors, am rămas de vorbă cu domnul profesor, am aflat că verișoara mea are băiat, chiar dacă eu aș fi dorit o fată, m-am întors acasă... Între cele două drumuri la școală am ajutat o bătrânică interesantă să care niște chestii, cred că am primit recompensa...ea a vrut să-mi dea o pungă cu stixuri, frumos din partea ei, dar lucrurile care se fac cu drag nu sunt de răsplătit, mai ales că mi-a povestit o mulțime de lucruri.

Judecata...și apoi?

FURTUNA.
Cunoscuții știu povestea cu olimpiada de română, poveste ciclică, ce apare din an în an, cu alți condamnați și aceiași călăi. Anul acesta a fost rândul meu să fiu ”În rolul victimei”, doar că eu sunt o cretină visătoare cu idei de justițiar. Se întâmplă să se susțină proba, se întâmplă să pic pe subiect, se întâmplă să-mi placă mult subiectul și se întâmplă să deranjez. Se întâmplă la fel de firesc să am senzația că am fost depunctată și tupeul să fac o contestație...și în loc să mă depuncteze/lase așa, oamenii se sperie și încep să amenințe. Finalitatea o să o aflu vineri fiindcă am fost chemată la judecată, să mă reprezint în fața a cinci avocați indignați.
Eu sunt amuzată teribil, nu mă gândeam vreodată ca un om mare să reacționeze atât de straniu, defensiv și nejustificat...ei bine, în ceea ce privește oamenii, din nou m-am înșelat!

Caloriferul - mijloace de prezentare

1. Definirea conceptelor:

- viziunea DEX: CALORIFÉR, -Ă, caloriferi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care transportă căldură. 2. S.n. Instalație de încălzire producătoare de căldură (cu aburi, apă caldă sau aer cald); p. restr. radiator al unei astfel de instalații. – Din fr. calorifère. Precizare: a se lua în calcul cea de-a doua explicație fiindcă ea interesează.

- viziunea mea (cu ”m” mic fiindcă nu prescurtez nimic): CALORIFÉR, -Ă, caloriferi, -e, 1.substantiv comun dar straniu, desemnând un obiect ce poate coexista ca ceas deșteptător (numai la ora 5:20); 2.obiect zburător, cu personalitate puternică, ce sare din perete și trezește bietele ființe nevinovate, dându-le de lucru dis-de-dimineață, să nu se plictisească dormind; 3. obiect care provoacă, prin cădere, sunete înspăimântătoare, asemănătoare celor produse de o bombă. Precizare: a se lua în considerație totalitatea definițiilor.

Este importantă povestea, mai bine spus pățania care a dus la descoperirea acestei definiții.

Era noapte, mai exact 3 noapte și primesc un mesaj. Răspund, iar primesc sms, iar răspund și până la urmă îmi piere și ultima fărâmă de somn...m-apuc să număr cai verzi pe pereți vreo oră. Într-un final adorm și deodată, din liniștea nopții, undeva extrem de aproape se aude: TROSC_BUM_BAM_BONG_PONG_TÂÂÂÂÂREZZZZZZZZZZIIIIIIIIREA. Eu și prietena mea de bancă ne ridicăm automat, ca niște păpuși mecanice și ne întrebăm ce s-a întâmplat...la nici o secundă auzim o apă care curge, și curge, și curge. Nu vă imaginți că s-a întâmplat ceva și am zburat ca Doroty purtate de un uragan pe o insulă paradisiacă...nici gând, era doar caloriferul ce zburase într-un exces de rebeliune direct de pe peretele lui, fix în mijlocul camerei.

De-aici încolo odiseea caloriferului a avut același final logic...ănchis alimentarea cu apă, scos tot din priză, mopul și cârpa și dă-i și șterge până-ți curg și ție apele!

P.S.: în imagine se află caloriferul ninja

De fapt...

De fapt azi am "solicitat recorectarea" lucrarii mele de la olimpiada doar asa...ca aveam chef sa ma plimb pana la Ienachita, sa-mi vad un copil drag si pe profa de istorie de anul trecut...asa sunt eu de fapt, imi place uneori sa ii fac pe ceilalti sa vada ca realul nu coincide realitatii lor stupide si ca viata nu e doar un joc de mima...un joc de mima cu oamenii care nu cunosc concepte autentice...
De fapt ziua de azi mi-a adus bucurie personala...nu profesionala...desi m-am folosit de asta ca sa ma bucur de viata!
De fapt sunt oameni care nu pot intelege ca viata e pentru ei nu pentru altii...
De fapt mi-e mila de ei!

Clipe de tulburătoare luciditate

În clipele de luciditate văd realitatea ca nimeni alta. O văd cu sângele care-i curge prin vene, cu ulcerul care-i roade stomacul și cu meningita acută a creierului. Atunci e când dintr-o dată copilul visător se trezește din somnul lui trist de profund și VEDE, OBSERVĂ și SUFERĂ. Totul se intensifică, de la viteza sângelui, până la succedarea imaginilor de tot felul. Sunt rare clipele de luciditate ale sufletului meu...un suflet care fuge de răutate...până în clipele de luciditate când se face rău. Rău la răutatea din jur, rău din pură natură justițiară...rău la minciuni și sclifoseli anapoda...rău la idioțenie și parvenitism. Dar totuși, ce sens are ca inima sufletului meu să bată precum tobele africane în ritualuri funerare? Pentru că da, așa face inima sufletului meu, bubuie, trosnește, dacă ar avea voce ar urla pur și simplu...nu-mi vine mai mult în minte decât o expresie spaniolă...me revienta la sangre...
Să ne întoarcem la realitate...suflete!
Realitatea, AZI, este brutală, tristă, dureros de tristă...fatidic de tristă...e la fel cum e când vezi că un om se bucură că ți-a picat o pană din aripi...și omul ăla te susține și crede că tu, ca suflet trist și atunci în real, nu vezi! E o prostie mai mare decât dacă i-ai spune iubitului tău că îl tolerezi doar pentru imaginea pe care ți-o oferă. Dar mie îmi place, e tare amuzant! Întotdeauna am râs la chestii similare...nu știu de ce...eu cred că am un umor mai macabru...nu, nu cred...eu sunt, de fapt tu ești un suflet blând, blând dar care râde! Mâine realitatea TREBUIE să fie la fel de dură, avem nevoie de asta până mâine și apoi...apoi Suflete te vreau din nou copil...pur și sincer, tandru și deschis, înțelept dar nu frivol...Suflete, de mâine te vreau FE-RI-CIT!

Dorian...

Îmi place să citesc, toate carțile sunt preferatele mele, fiecare are ceva propriu, aproape intim, însă cân vorbesc despre ”Portretul lui Dorian Gray”, vorbesc despre o dorință imensă de a lăsa ceva în urmă, de a deveni primul proiect al vieții mele, al carierei pe care îmi doresc, cu oarecare incertitudine, să o îmbrățișez. Dau dintr-una în alta precum paranoicii. Continuând, azi am văzut ultima versiune a filmului, o ecranizare și o continuare a operei lui Wilde. Povestea asta înglobează atât de multe încât la un moment dat este chinuitor de benefică, de la manipulare la gustarea din propriul venin, până la căință, iubire adevărată și o imensă teamă de trecerea timpului și de mărcile acestuia...și tot ce-i rău vine de la societate și de la niște pretenții absurde...și desigur mai mult nu pot scrie fiindcă e prea aproape de mine și îmi trezește multe sentimente. Citiți cartea și abia apoi vedeți filmul...fiindcă unele detalii au fost excluse de către regizor.

O zi ciudată

Acum ceva timp îmi tocam nervii încercând să dau o definiție ciudatului...mă gândeam eu cât e de abstractă noțiunea fiindcă fiecare are ciudatul lui și numai al lui...ei bine, azi am avut o zi ciudată, nu numai în ciudatul meu. În primul rând, am întârziat la școală, dar ce spun eu întârziat? M-am trezit la 8:37 grație colegei mele, care și-a dat seama că ceva nu e în regulă, și am ratat cu totul prima oră, ajungând cu greu la cea de-a doua unde s-a ivit a2a ciudățenie. Am luat în sfârșit 10 la istorie, un lucru pe care îl consideram de nerealizat având în vedere că eu nu prea am avut tangențe cu această materie decât în linii mari și că anul acesta am un profesor exigent și obligativitatea de a susține la bacalaureat o probă specifică. Trec vreo 3 ore buna și decidem să chiulim, fiindcă tot nu se întâmpla nimic satisfăcător la școală. Mergem într-un loc din centru, ne așezăm la o masă și dintr-o dată, în local dau buzna niște oameni ”cu botezul”. Eu le spun să nu mă atingă, eram tare indignată că niște oarecare se apucă să facă bani din treburi bisericești, iar prietenii mei se întorc toți spre ei și spun ”ea nu e creștină”. Eu ma uitam îngrozită de ce auzisem și citeam pe fața acelor indivizi severe amenințări... Ajung acasă, stau puțin, mă apuc de citit câte ceva și hop un sms de la cineva care locuiește la Timișoara. Respectiva persoană mă întreabă dacă am trecut pe lângă Fiord, sunt acolo sau o să mă duc...iar am rămas fără cuvinte, mai ales că doar a întrebat și tot nelămurită m-a lăsat... În final am ascultat discuții de femei mari și am decis că-mi doresc să nu cresc...iar picătura care a armonizat culoarea apei din paharul zilei de azi a fost această melodie, primită de la un prieten care de multe ori îmi ghicește stările și îmi trimite câte ceva cathartic.

2009

N-am mai scris de anul trecut...un an care a trecut frumos, cu schimbări, cu înlesniri, cu iubire și dezamăgire...cu apariții controversate și cu hotărâri cu H, cum ar spune un prieten. E ciudată trecerea asta prin viață și mai ciudat e că eu mă tot gândesc și tot despic firul în miliarde și uite așa gândesc prea mult cum spunea un alt prieten.
2009 a fost un an...a fost anul, dacă realizările din 2009 s-ar propaga și in 2010...Marin Preda ar mai scrie un volum...la feminin. Nu sunt contabil și de bilanț nu știu decât într-un sens literar...Bibi sigur știe mai multe.
Anul trecut m-am îndrăgostit, m-am apropiat mai tare de colege, mi-am făcut prieteni noi, am ales Cluj, am scris, am cunoscut-o pe Nati, mi-a cântat Imi ”Nebunul de alb„ și m-am jelit, am petrecut o săptămână la casa Rațiu de la Turda, am revăzut-o pe Adina, am elucidat mistere evidente=)), mi-am făcut un locușor după sufletul meu de copil visător, mi-am dat seama că nu pot fără Mary și fără Bibi și fără Madu și fără TEATRU!