sâmbătă, 27 februarie 2010

Aseară a fost o noapte revelatorie. Nu pun etichete, trag concluzii. Don Juan de cartier are o plăcere sadică de a se juca și a pune pe toată lumea în dilemă. Dar stau și mă gândesc dacă plăcerea sadică este singurul mobil...nu știu și nici măcar nu mai vreau să știu...și atunci am să aflu.
Ei bine de două zile descopăr o persoană...o descopăr atât de fantastică încât din când în când îmi vine să mă trezesc și să văd dacă este reală. Și este...și chestia aceasta îi spală cuiva toate păcatele și mie îmi dă răbdare și speranță, speranța că mai sunt pe lume oameni...nu roboți.
P.S.: e Scarlett :*

marți, 23 februarie 2010

O zi care începe frumos te face să te simți un mare nimic în lumea asta...doar pentru că cineva te-a plasat pe locul 2.
Am momente în care sunt fantastic de posesivă...și asta nu mă doare decât pe mine...
Și atât...

luni, 22 februarie 2010

Azi e o zi de-aia...de-aia de regăsiri...de-aia în care mă pierd prin alții și mă neg, mă reneg de mine, din mine...și sunt mândră că am putut să calc pe un orgoliu prostesc...dar în genunchi niciodată nu o să am răni...
Nu din orgoliu...doar pentru că nu am de ce!
Mă asemăn durerii durerilor oamenilor și fericirii fericirilor lor. Nu am de gând să fiu mai mult sau mai puțin decât oricine sau cineva mai mult decât altcineva.
Și orice-ar vrea, orice aș vrea să pară...nu sunt mai mult decât fragilitate.

duminică, 21 februarie 2010

:)

Nu știu, nu știu și nici nu vreau să știu nimic de ciocolată, de iubire, de de voi, de ei, de ele și de noi, dar  care noi?  De nori! de norii care lasă-n văzul lumii pe soarele aducător de primăvară învăluită-n astenie orbitoare și-nfumurată...de flori, de verde și nici de ghiocei nu vreau să știu nimic. Mi-e dor și teamă. Mă dor și tem simțiri cristaline, cochete și boeme...ce-aduc un fum atât de dens de nu mai pot pricepe cum, de ce, cine și când are să fie totul...totul ce va urma pe urma mea...ce-o voi lăsa-n nisipul dimineților de mai  târziu...un mai de final...de finalul de copilărie pironit ca hoțul...și maiul acesta nu este mai rău sau mai bun decât celelalte luni...nu o să fure mai mult sau mai puțin ci tot atât cât timpul ia cu el o clipă, două, nouă ce se dezbracă lăsând sertare pline de haine țesute de păienjenii făuritori de amintiri...și de regrete?, de fericire? sau de iubire? 

Primăvară, de data asta, dă-mi pace!
Cum ar fi să te trezești fără speranță?
Cum ar fi viața fără speranță?
Ce am fi noi fără speranță?
Ce ar fi credința fără speranță?
Ce ar mai rămâne dacă nu speranța?
Dacă mă gândesc...pe de-o parte viața toată e o speranță...
Sper că...
Sper că...

Sper să...
Sper că...
Sper să...
Sper că...
Sper să...
Sper că...
Sper că...-miliarde de sper că și să răsună în fiecare minut, în fiecare minte de om...și animal...
Sper că o să fie bine...
Sper că o să se schimbe...
Sper să înțeleg...
Și sper, sper, sper până nu mai am ce să sper...
Dar și fără speranță ajunge omu' la depresie/suicid, la real, la...cacao cu ceai și tot așa.
Vorba aia: că e, că nu e, e necesar...dar e urât să speri doar așa ca să te minți că griul este colorat în celebrul roz pițipongic-buumbon...și cum să te complaci în opresiune până la a o necesita. Ia te uită ”coane Fănică”, societatea face roboți de idei preconcepute de minți crezut diabolice, dar fantastic de ”umbecile”(n-are nicio legătură cu imbecile...e doar așa un mai cu maiul.
Și sper că nimic nu e întâmplător ca să nu-mi fac zile negre și coșmaruri-regrete o viață de om, o viață de om-a-mea că na, se prea poate să murim mai mulți într-o zi, dar S    P     E      R că măcar o parte de exclusivitate să am la judecată, o singură firimitură din exclusivitatea acordată unui singur om de pe Terra...sau cum se numește ea de fapt fiindcă cei ce spun că sunt tereștrii ne pot păcăli ...cine spune că Pământul nu e plat ca un creier fără gânduri (circumvoluțiuni d. p. d. v. funcțional).
P.S.: Spectacolul cu aparență onirică a scos din subconștient vise reale din realitatea verde-necopt a unui social absurd de războinic și atâta speranță pentru nimic...
CÂTĂ SPERANȚĂ...câtă vrem! Noi!

marți, 16 februarie 2010

Fugit irreparabile tempus

Nu fac teorie literară...nici gând...nici simț...doar tristețe amară de apropiere a sfârșitului...
Ușurel, de 4 ani mă tot apropii de o altă etapă a vieții...a vieții mele și a vieții altora căci nu cunosc muritor care a reușit să pareze măcar pentru o secundă trecerea tumultuoasă a secundelor irepetabile. Acum 4 ani, fix în această perioadă eu visam la o facultate de psihologie, citeam Mircea Eliade, mă hotărâsem să urmez un colegiu de renume și să aprofundez disciplinele filologice. Două luni mai târziu eram admisă la probele speciale pentru liceul pedagogic, la care am aplicat exact pe ultimul metru...Cu o noapte înainte plângeam și spuneam că asta vreau să fac, nu mă interesează că este în cealaltă parte a orașului, că o să suport vânt, ploaie și orice altceva. Toate ca să am o bază pentru facultatea de psiho...
Azi mai am doar un gând de psihologie și cunoștințele dobândite pe parcursul anilor atât din școală cât și de la tata...AZI vreau regie și teatru, mâine este incert.
Dar anii cu pricina nu au trecut degeaba. Câte am învățat în liceu...câte palme mi-au deschis ochii...câți oameni minunați am cunoscut...cât am țipat, cât am plâns, cât am iubit, cât m-a durut fiecare cuvânt cât am crescut și cât ne-am distrat împreună...și cât ne-am crescut una pe cealaltă ca să ajungem aici, să ne cunoaștem sau nu...Să avem secrete împărtășite și răutăți pe care e imperios necesar să călcăm și are să mai fie încă un semestru și o să fim PROASTE dacă lăsăm spațiul și timpul acesta atât de scurt să ne despartă după ce trece luna iulie fiindcă noi am fost atât de altfel față de alte clase...și câți profi am terorizat...și câte cosmetice am distrus în clasa aia și eu cel puțin am împărtășit ce-i al meu cu fiecare în parte...și am strigat în gura mare că mă doare și am ținut teoria bățului de chibrit care trebuie să-și construiască viitorul fără pată de ulei...și o să fie greu când ecuația va avea din nou sute de necunoscute...
Și viața e o matematică...cu evenimente ilogice uneori...paradoxale și trăiri cu sentimente profunde de apartenență...la tot ceea ce învăluie persoana.


P.S.: Încântată de cunoștință, fetelor de la B!

miercuri, 10 februarie 2010

Nimic mai ciudat ca începutul...orice început este ciudat până în clipa în care începe să devină ”a fost”.
Fiecare dimineață se preschimbă într-o povară de nedescris...adorm greu și mă trezesc la fel de greu. S-au întors fantasmele anilor trecuți și mă bântuie ne-ncetat. Dar pe-astea nu le cunosc atât de bine, chiar dacă sunt aceleași au extraopțiuni...le meme jeu d'enfant...cu nopți de tremurat sub plapumă, ca și cum aș putea deveni invizibilă doar pentru că eu nu mai văd...sau pentru că noaptea ascunde cu pelerina ei neagră totul-totul...de la visele îndrăgostiților până la visurile copiilor de la periferiile obscure...
Și luna...luna perfidă ce ascunde totul-totul în timp ce se oferă complicele absolut...tot chip „de lut”...nimic fragil, nimic de necrezut...doar de temut și de pierdut...satelitul cu nume de femeie ce poartă vestmânt alb e putred...putred de atâtea taine absurde.
Și mâine dimineață un somn profund va atârna din nou...

duminică, 7 februarie 2010

Iarna-sinestezie


Ninge...ninge infinit...fără resort...fără suport...ninge parcă pentru a acoperi cu " alb, alb, alb” întreg pământul...întregul Pământ...și în Africa ninge...ninge invizibil, altfel ar deveni totul gri, cromatic vorbind. Ar ajunge Africa precum o Românie comunistă: gri, gri, gri...toamnă gri. Și cum să se facă iarna gri, dacă toamna e gri? De-atâtea griuri colorate!
Termic vorbind la fel e peste tot...interior-exterior! Afară ca-nauntru...
Olfactiv? Olfactiv, iarna are mirosul ei aparte, de mere coapte, foc și vin cu scorțișoară.
De undeva, din amintiri...se aud râsete, clopoței și colinde, acompaniate în surdină de suferința lemnelor care trosnesc casă de casă, sobă de sobă...”vrei să-ți fac un ceai de tei?”...o voce caldă, a bunicii.
În albul static freamătă copii...copii de viață plini, de visuri plini, de puritate plini.

Lumini și umbre se ascund și pier
Mister și viață se-mpletesc și cer...
Și-acolo-n depărtare o umbră luminează-o casă
O casă fără masă!

vineri, 5 februarie 2010

Și alții...

Sunt atât de ciudată și totuși mă integrez atât de ușor...mă încred în prima impresie dar accept că pot greși, că nimeni nu e atât de bun sau rău pe cât pare, totuși, de fiecare dată când am simțit pe cineva aproape, s-a legat o prietenie la nivel straniu de înalt.
Vrând-nevrând eu, sau ei, există persoane care ajung din prima linie la ”și alții”, iar persoane care fac tocmai invers...probabil și eu mă perind între first și  ”și alții”, pare a fi încă o lege nescrisă a firii...

joi, 4 februarie 2010

De ceva vreme-ncoace mi s-au stricat din nou cuvintele...gândesc într-un vid fabulos, nu pot să coc nimic și dorm degeaba...nici de ciocolată nu-mi mai arde. Simt așa cum sunt secătuită de energie deși nu o cheltui pe nimic concret...stau și mă gândesc și uit să nu mă mai gândesc. De ce floarea aia e galbenă și nu verde, dacă îmi pierd 3 ani din viață, dacă nu e bine, dacă nu e rău, de ce așa și nu invers...pentru că pai de-aia...
vacanța s-a terminat și la ora asta mă milogesc de mama să iasă 10 minute cu mine din casă fiindcă mă sufocă pereții asemeni unei perne mari și grele...care naște vid între ea și ceea ce atinge...și dacă nu am trăi în porcăria asta de lume, acum aș pleca singură, de nebună, pe străzi...să văd și să simt...

miercuri, 3 februarie 2010

Am dormit, am dormit, am dormit...
Acum e vremea să mă trezesc și conotativ și denotativ, să-mi împărtășesc din mine câte puțin și să-mi respect promisiunea.
 Așadar, cele 10 lucruri la care țin, de care nu m-aș despărți, care îmi ghidează viața, momentan, sunt:
- acordă atenție oricărui lucru/eveniment din jurul tău, nu se știe niciodată când ai nevoie de experiența respectivă;
- ține minte că fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare gând al tău, influențează într-un anumit moment, într-un anume fel, viața altcuiva la fel cum o influențează și pe a ta;
- ai răbdare, vei primi exact atunc când ai nevoie și când nu te aștepți, altfel cum ai putea aprecia?
- iubește-i și respectă-i pe oameni așa cum sunt, uneori nu e vina lor că  așa au crescut și tu nu ai dreptul să arunci prima piatră;
- învață autentic și just ce înseamnă moral/valoare/ideal;
- nu uita că din familie ai plecat, că ești ceea ce ești și datorită lor, respectă-i;
- urmează-ți drumul fără să te temi că altcineva are să te abată...fiecare are de îndeplinit ceva;
- ai încredre în tine și în ceea ce poți;
- dacă poți, ajută, dacă nu, nu face rău;
- lasă ușa  deschisă pentru orice și oricine.

Aici mă opresc, fiindcă nu am voie decât  10 lucrușoare...ordinea este irelevantă, de-aia nici nu le-am numerotat.

marți, 2 februarie 2010

Fiecare...cu ce n-are

Am o vagă senzație de deja-vu...la începutul vacanței cineva se găsește ba să-mi blocheze contul de yahoo(asta s-a întâmplat data trecută), ba să îmi schimbe parola ambelor id-uri. Scopul și durata? Habar n-am! Poate că sunt eu vreo vedetă sau vreo persoană periculoasă și în clipa aceasta nu realizez deoarece am o pană de memorie...
Ei bine fiecare cu bucățica lui de inteligență și cu neuronii din ne-dotare...
Bina că vacanța următoare este abia peste 2 luni...

P.S.: Dacă nu ai, nu încerca să demonstrezi acest fapt, poate oamenii nu-și vor da seama...
P.S.S: La creier mă refeream...
Fluturi în stomac...tremurat...senzație de leșin...amețeală...oare?
De 3 ani îmi tot spune mătușa că ”înfloresc”, mă schimb în bine, sunt fericită...și că nu cumva sunt îndrăgostită...eu că nu și nu...Azi în sfârșit mi-am dat seama...iubesc, iubesc atât de profund încât am ajuns la obsesie...fac sevraj, mă apucă niște crize cumplite, un dor nestăpânit, plec singură de nebună doar să văd.
Acolo și mirosul e altul fiindcă se respiră un alt aer, un aer plin de energie pură, creatoare, pozitivă. Și mirosul...o îmbătare chiar și pentru Grenouille. Chiar...dacă el ar fi existat acum, cu siguranță nu ar mai fi ucis acele fete...ar fi încercat să fure mireasma aceasta despre care vorbesc și pe care probabil o simt toți babel(ienii), căci de acolo a început tot amorul...și de la avertismentul sincer al domnului Horațiu(”copii, copii, aveți grijă că teatrul vă prinde și nu vă mai dă drumul!”).
Iubitul acesta al meu este iubit de mai multe iubite și nu, nu sunt geloasă deloc, îmi place chiar! De fiecare dată cînd cineva se îndrăgostește de el mă simt mândră. Dar mă gândesc: oare toți îl înțeleg asemeni mie?, oare toți îl iubesc asemeni  mie?, oare toți știu cu adevărat cât este de valoros?
Cert este că nu...aici nu se urlă, nu se mănâncă semințe, nuditatea este artă, nu prostituție și lista ar putea continua dar gradația își face apariția și nu vreau să ajung la haos.

Ei bine...azi a fost aniversarea teatrului...frumos, cu amintiri, cu goluri în stomac, cu durere, cu tristețe, cu uimire, cu bucurii, cu mândrie, cu protest artistic, cu oameni de cultură, câțiva păpușoi, spectacol, dedicație, lacrimi și aplauze, multe aplauze, atâtea câte merită!

P.S: Sunt îndrăgostită iremediabil de teatru.
P.S.S.: Îmi propun să scriu mai mult despre, mai ales că am recunoscut public!