O zi stranie...

Spre seară am început să mă pregătesc de teatru...eram agitată, avem senzația că ceva straniu are să se petreacă ceva ieșit din comun...am văzut prima pistă...și-apoi am văzut și restul...

P.S.:atât de wow încât...nu pot să scriu mai mult...

Exact la fix

Am primit distincția aceasta de la Nasturash și am fost uimită. M-am bucurat din mai multe motive:
- a venit exact în clipa în care mă gândeam că blogul meu ar trebui desființat;
- e de la o persoană care nu mă cunoaște decât de aici, din blog;
- a fost o surpriză.

Vreau să o acord următorilor:
- lui Mary, nu pentru că e prietena mea de bancă, nu pentru că mi l-a promis pe Cristi=)), nu pentru că-mi suportă toanele și mă scoate din pasele proaste, nu pentru că doarme cu mine și-mi place, nu pentru că are încredere în mine, CI PENTRU CĂ are un mod aparte de a scrie, un mod atât de al ei și atât de original;
-Adrianei, copilul meu minunat, deoarece scrie minunat, pur, curat și sincer, are geniu și talent;
- Simonei, fiindcă a crescut, frumos chiar;
- Actorului și sălbaticii (aici intenționat nu am acordat sălbaticii fiindcă blogul este al actorului), pentru că mi se pare fantastică ideea pe care o propune, și-o propune mai corect spus.

PROTEST

Mâine la ora 13.00 în fața prefecturii, pe platou, protest cultural. Consiliul local a decis să desființeze T. ”Tony Bulandra” și Filarmonica ”Muntenia”...asta fiindcă au rezistat și fără suport.
Așadar, în rog pe cei interesați de ce a mai rămas în acest oraș, să se alăture mâine....

25 ianuarie 2010
 Mergem fiecare cu gândurile lui, deși n-am întâlnit să povestim aceeași poveste...
26 ianuarie 2010
Se petrec lucruri ciudate cu noi...ca oameni. fiindcă prea mult zahăr strică, nu prea dulce, nu prea acru, nu prea sarat, nu prea amar. Și-atunci cum? Nimic prea-prea ci totul limitat...dar limita pe aici și pe dincoace scadenivelul. Țintim la mijloc dar vrem în vârf...încercăm...poate.Nimic concret...poate prea-prea sau poate foarte-foarte.
27 iauarie 2010-la început
Mi  s-au umplut ochii de lacrimi mari și sferice...stăteau asemeni zăpezii care aștepta o vibrație infimă...și dintr-o dată activitatea internă a pământului a încetat. Bucățile de mine nu s-au prăvălit ci au fost asimilate acolo jos, în ungherele conștiinței. Căderea inversă a fost la fel de abruptă, dar lupta se poartă în interior și orice lacăt ce-ți apare-n cale e doar un impuls spre o altă zare...că doar oamenii nemerită. Și-am ajuns să fiu atât de preocupată de soarta omenirii căci treptat am uitat de-a mea...și mi-am călcat sufletul în numele prieteniei. Adevăr: prostie!

Va urma...

De câteva zile nu am mai pașit pe aici decât în treacăt, să iau pulsul. Nu pentru că am avut o perioadă plină ci pentru că mi s-a stricat touch pad-ul și uit mereu să-mi cumpăr mouse și după ce intru în casă nu-mi vine să mă întorc acolo, afară unde îmi simt tot interiorul atât de organic.
Am postări pe care nu le-am finalizat...am postări pe caietele de la școală...am postari memorate în telefon...peste tot numai gânduri și postări.
Ziua de ieri?. Ziua de ieri m-a frânt încă de la început. 3 ore nu mi-am mișcat ochii dintr-o carte fiindcă promisesem o discuție pe subiect și trebuia să o și predau. După 3 ore de Cioran...ora de ed. plastică și proful căruia i se dă șansa de a vedea totul și apoi vrea să se uite și la mine. Sunt momente în viață în care mă simt atât de evidentă și fără secrete: ieri, de fiecare dată când mă văd cu tata, când mama mă privește atent, când și Cris își aruncă ochii în palma mea, când discut cu Mary și când discutam cu cineva cu care nu o să se mai întâmple...
Am zile și zile fiindcă sunt om din păcate sau nu, zile în care nu mai rezist la nimic, în care pur și simplu clachez. Ieria fost o zi din asta obositor de tumultoasă și când am crezut că totul se sfârșise și mă pot odihni în pace, trosc, ceva s-a rupt...și pace.

P.S.: va urma ce-a fost.

La mulți ani, copil adorabil!

Azi o minune mică împlinește 17 ani...era frumos la 17 ani...și-acum este la fel de frumos. Însă acum este vorba despre copilul minune care este Adriana. Pe ea am cunoscut-o în vară și îi datorez chestia asta lui Laur. A fost prietenie la prima vedere!
Te pup!

Întotdeauna mi-am dorit un frate mai mare. Cineva, undeva știe exact de ce nu s-a întâmplat să-l am. Cu toate acestea, există o persoană făcută exact după același calapod cu mine. Gândim la fel, spunem aceleași chestii, simultan, simțim la fel, ne tachinăm teribil și știm exact ce-l deranjează pe celălalt. Nu-mi amintesc exact ziua în care ne-am cunoscut, știu doar că din primul moment am simțit că o să ajungem buni prieteni fiindcă ochii persoanelor curate nu mint niciodată. Așadar, azi am scris pentru această persoană specială din jurul meu...chiar dacă d.p.d.v. politic între noi se naște al3-lea război mondial...eu nu am nicio treabă cu asta, el este pasionat cu adevărat.

P.S. Mulțumesc Pri!

Ziua de azi a început cu zâmbet...m-am urcat în microbuzul de ieri, cu același șofer, care între timp și-a pus un afiș mare pe geam cu: ”SĂ NU TRÂNTIȚI UȘA”. Tot azi de dimineață am văzut că mintea mea îmi joacă feste, memoria de fapt, și omul nu a spus că trebuie să ai spirit al mâinii, ci simț al mâinii, oricum tot acolo mă gândesc.
Și cum echilibrul are și el rolul lui în viața unui individ, până am ajuns la școală mi-am amintit toate relele pământului, tot ce mă doare și realitatea mea a lăsat din nou loc realului crunt. Văd din ce în ce mai tare țara în care trăim, oamenii de care mă înconjor și-mi dau seama uneori că sunt al naibii de proastă și că mi-ar trebui un tupeu de-ăla de zarzavagioaică, că pe principiul cel mai deștept cedează osă ajung prostul satului. Altădată nu m-aș fi gândit o clipă la lucrurile despre care scriu...dar a zi a fost o zi nefastă în care m-am gândit, poate prea tare, la tot ce e în jur...și la ce suntt eu în jur, o personalitate dificilă, pentru care o colegă a spus că trebuie să citească o carte...ei bine, fiecare om cum vrea să vadă...eu văd în felul meu, absurd de minuțios și paranoic...Totuși chiar nu am de ce? Mă rog, eu încă sper că am trecut de capitolul grădi cu toate penibilitățile inocente...eu sper!

Pe principiul unde dai și unde crapă

Mă întorceam plictisită și înghețată de la școală. În microbel/chiloțel, oameni la fel de plictisiți și la fel de înghețați...doar gândurile ne deosebeau. Ale mele între o poveste de dragoste neinițiată și teatru, iar ale lor...ale unora la grijile cotidiene. Eu, Shh și Mary am pățit săptămâna trecută o chestie ciudată în legătură cu asta...mă rog...
Așadar, să mă întorc la ziua de azi că așa mă iau cu amintirile...
La un moment dat coboară un individ și închide ușa cu așa forță încât dânsa, adică ușa, este trântită. Șoferul tace preț de câteva secunde, până în clipa în care o tanti, că era tani rău, începe să facă istericale: ”ce oameni, trântesc așa ușa de parcă nu au și ei ușă acasă!”, la care un tip tare haios care a făcut glume tot drumul: ”păi doamnă de unde știm noi dacă are casă?”...și dintr-o dată începe șoferul: ”ăsta crede ca asta e coteață” și dintr-o dată hohote de râs de pretutindeni, ca la teatru. Mai stă el 2 secunde, probabil de gândire, și scoate faza zilei: ”Doamne, nu-nțeleg, n-au dom'ne oamenii aștia pic de spirit în mână, tre să ai așa un pic de spirit în mână” și desigur vă închipuiți cum e să ai spirit în mână...și a ținut-o așa până când a început să se ia de primar, apoi unul zice că da, o să bage ăștia avioane la transportul public...eu m-am gândit că nu au cum, fără pistă și or să recurgă la elicoptere și când în sfârșit am tăcut noi, șoferul a început să-și susțină pledoaria despre spiritul mâinii...

azi sunttristă,pesimistă,orgolioasă,temătoare,imposibilă,lașă,plictisită,proastă,neîndemânatică,dezamăgită,fărăchef.
azisunttotcenuvreau.

E mai interesant ce spun alții.

Am perioade și în funcție de ele, pasiuni. Citesc.Desenez/pictez.Joc.De văzut teatru nu am perioade, în rest de toate mă rup și mă lipesc.
Acum ceva vreme m-am apucat de notat citate:
”Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, să regrete că nu a iubit sau nu a luptat destul...” O. Paler-”Viața pe un peron”
”De ce ar trebui să ne temem de moarte? Căci atâta vreme cât suntem, moartea nu e; și îndată ce există moartea noi nu mai suntem” Epicur
”Cel ce trage lozul vieții trebuie să-l tragă și pe-al morții. Căci lozul vieții este moartea.” J. Gaarder- ”Lumea Sofiei”
”Suntem din țesătura din care visele-s făcute și astă mică viață un somn o înconjoară” Shakespeare

E ceva în aer!

E ceva în aer fiindcă simt că o să înnebunesc, că o să înnebunim cu toții, chiar înainte de moarte... De fapt eu sunt nebună, fără doar și poate, sunt o nebună fără leac, fără șanse de vindecare...
Din ce mă îndrept mai tare către viitor, din ce îmi doresc mai tare trecutul și mă tem mai mult. Am intrat într-un vârtej de care nu mă pot independiza.absurd.Vreau totul și nimic, sunt o nehotărâtă pin excelență dar lumea nu-și modifică ritmul, îl ține pe al ei...noi nu putem da ordin vieții și nici nu-i putem intra în grații...noi putem regreta trecerea timpului și lucrurile nefăcute, deciziile pripite sau din contră mult prea cântărite...
Încă nu m-am dezlipit de pluralul asta la fel de absurd ca viața. Când spun noi sunt eu și atât, chiar dacă se mai găsește vreunul să se identifice, doar că eu sunt o lașă care nu are curajul să-și asume nimic și de-aia nu ia decizii, nu preia inițiativa și...ce mai...cărți de toată frumusețea!

Din seria coincidențe

Poate că sunt nebună...poate că mă gândesc prea mult la detalii sau poate că spiritul meu de observație a întrecut măsura.

Aseară eram cu Bibi, dădeam ture prin oraș, după ce m-am întâlnit cu instructorul și am plecat cu a3a de pe loc, vorbeam noi despre Divinitate, moarte, ce mai, filosofie curată. La un moment dat văd poliție, multă poliție și intru în sensul giratoriu de la Pavcom, dinspre pod. Dinspre spital venea unul...am intrat în același moment în sens, însă eu m-am gândit că el încetinește, fiindcă drumul său era mai lung...nu a făcut-o gândindu-se că eu încetinesc, sau poate avea probleme cu mașina...sau poate...habar n-am.Ei bine, dată fiind situația, ne apropiam periculos de mult și dintr-o dată eu mă trezesc și văd că suntem la 5 cm unul față de celălalt. Norocul a fost că nu am apăsat frâna, am tras repede de volan și ne-am atins doar bările, spatele meu, fața lui...și-uite așa vorbind despre moarte era să fac accident, desigur nu se întâmpla nimic grav...dar a fost ca o trezire. Nu știu ce s-a întâmplat cu tipul că după mașină nu era vreunul ”bazat”, însă manelist sigur era, dar nu a claxonat, nu m-a înjurat, nu a venit după mine, deși eu am oprit să vorbim ca oamenii. Tata crede că avea ceva de ascuns...oare?
Eu sunt fericită și recunoscătoare că nu am pățit nimic, mai ales că eram cu o prietenă...cineva acolo sus are grijă de mine...însă mi-am dat seama că trebuie să fiu mai atentă...mi-am amintit de ce mi-a citit Cris acum doi ani:”ești predispusă la accidente”.
Așadar, să ne bucurăm de viață!

Coincidențe. La masă cu Ilie Gheorghe

Evenimentele se succed de regulă...azi vreau să scriu în ordine inversă fiindcă primează prioritatea.

Cei care îmi citesc balivernele știu cu siguranță episodul Sibiu și cum am ajuns să văd Faust. Ei bine azi l-am avut în față pe însuși interpretul doctorului Faustus și am rămas fără cuvinte. Pe maestru Ilie Gheorghe l-am văzut prima dată acum doi ani, într-un recital de excepție, în aceeași zi, cu aceeași ocazie. Au trecut doi ani și la Faust nu știam de unde să-l iau pe omul din rolul principal, am crezut că-l știu din vederi însă m-am înșelat. Azi, o zi cu totul neobișnuită, în care destinul mi-a jucat vreo câteva feste, o zi dintre cele în care m-am gândit să renunț la visul meu de regie, la teatru și la tot ce-nghite el, azi l-am reîntâlnit, în aceeași ipostază ca prima dată: dumnealui spunând din Eminescu, eu visând din Eminescu. Încă nu-mi vine să cred...diger cu greu tot ce s-a întâmplat...a fost fantastic...doar atât, fantastic...sau ca să-l citez pe poet ”dureros de dulce”. Mi-a fost așa o jenă când d. MCR a spus că vreau să fac regie...în condițiile ăn care toată seara s-a discutat despre maestrul Purcărete și alții asemeni, despre sute de festivaluri internaționale, despre spectacole din vremea în care eu abia învățam să spun ”mama”. La final, marele actor ne-a spus o poveste din Decameronul, așa ca să gâdile orgoliul domnișoareleor prezente, spre mai târziu fericirea bărbaților. Seara s-a încheiat prin prezentare și îmbrățișare. Nu scriu mai mult fiindca nu pot, spuneam că la sentimente puternice, cuvinte puține.

Prima parte a zilei a fost un amalgam de coincidențe plăcute:

Cea dintâi a avut corespondentul în introducerea spectacolului. Azi i-am învățat pe elevii de la clasa I S poezia ”Și dacă...”, iar l aun moment dat mă gândeam...ce melodie frumoasă...începe aceeași poezie.

A doua a avut loc relativ târziu față de prima. Mă duc la școală să iau cartea de la proful de desen și în timp ce îl așteptam, o văd pe d director, care era îmbrăcată aproximativ la fel cu mine, din punct de vedere cromatic...totu-i negru și albastru. Văzând că proful nu mai ajunge, mă enervez și plec. În drum spre stați ade autobuz intru la librăriuță să-mi iau acuarele, iau restul, cumpăr și mă opresc un minut să mă uit la o ascuțitoare. Ies și văd autobuzul. Încep să alerg, ajung exact când se închid ușile și nenea ăla nu-mi mai deschide. Stau 10 min în frig și sună telefonul...d director îmi spune că proful a venit și mi-a lăsat cartea la secretariat. M-am întors, am rămas de vorbă cu domnul profesor, am aflat că verișoara mea are băiat, chiar dacă eu aș fi dorit o fată, m-am întors acasă... Între cele două drumuri la școală am ajutat o bătrânică interesantă să care niște chestii, cred că am primit recompensa...ea a vrut să-mi dea o pungă cu stixuri, frumos din partea ei, dar lucrurile care se fac cu drag nu sunt de răsplătit, mai ales că mi-a povestit o mulțime de lucruri.

Judecata...și apoi?

FURTUNA.
Cunoscuții știu povestea cu olimpiada de română, poveste ciclică, ce apare din an în an, cu alți condamnați și aceiași călăi. Anul acesta a fost rândul meu să fiu ”În rolul victimei”, doar că eu sunt o cretină visătoare cu idei de justițiar. Se întâmplă să se susțină proba, se întâmplă să pic pe subiect, se întâmplă să-mi placă mult subiectul și se întâmplă să deranjez. Se întâmplă la fel de firesc să am senzația că am fost depunctată și tupeul să fac o contestație...și în loc să mă depuncteze/lase așa, oamenii se sperie și încep să amenințe. Finalitatea o să o aflu vineri fiindcă am fost chemată la judecată, să mă reprezint în fața a cinci avocați indignați.
Eu sunt amuzată teribil, nu mă gândeam vreodată ca un om mare să reacționeze atât de straniu, defensiv și nejustificat...ei bine, în ceea ce privește oamenii, din nou m-am înșelat!

Caloriferul - mijloace de prezentare

1. Definirea conceptelor:

- viziunea DEX: CALORIFÉR, -Ă, caloriferi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care transportă căldură. 2. S.n. Instalație de încălzire producătoare de căldură (cu aburi, apă caldă sau aer cald); p. restr. radiator al unei astfel de instalații. – Din fr. calorifère. Precizare: a se lua în calcul cea de-a doua explicație fiindcă ea interesează.

- viziunea mea (cu ”m” mic fiindcă nu prescurtez nimic): CALORIFÉR, -Ă, caloriferi, -e, 1.substantiv comun dar straniu, desemnând un obiect ce poate coexista ca ceas deșteptător (numai la ora 5:20); 2.obiect zburător, cu personalitate puternică, ce sare din perete și trezește bietele ființe nevinovate, dându-le de lucru dis-de-dimineață, să nu se plictisească dormind; 3. obiect care provoacă, prin cădere, sunete înspăimântătoare, asemănătoare celor produse de o bombă. Precizare: a se lua în considerație totalitatea definițiilor.

Este importantă povestea, mai bine spus pățania care a dus la descoperirea acestei definiții.

Era noapte, mai exact 3 noapte și primesc un mesaj. Răspund, iar primesc sms, iar răspund și până la urmă îmi piere și ultima fărâmă de somn...m-apuc să număr cai verzi pe pereți vreo oră. Într-un final adorm și deodată, din liniștea nopții, undeva extrem de aproape se aude: TROSC_BUM_BAM_BONG_PONG_TÂÂÂÂÂREZZZZZZZZZZIIIIIIIIREA. Eu și prietena mea de bancă ne ridicăm automat, ca niște păpuși mecanice și ne întrebăm ce s-a întâmplat...la nici o secundă auzim o apă care curge, și curge, și curge. Nu vă imaginți că s-a întâmplat ceva și am zburat ca Doroty purtate de un uragan pe o insulă paradisiacă...nici gând, era doar caloriferul ce zburase într-un exces de rebeliune direct de pe peretele lui, fix în mijlocul camerei.

De-aici încolo odiseea caloriferului a avut același final logic...ănchis alimentarea cu apă, scos tot din priză, mopul și cârpa și dă-i și șterge până-ți curg și ție apele!

P.S.: în imagine se află caloriferul ninja

De fapt...

De fapt azi am "solicitat recorectarea" lucrarii mele de la olimpiada doar asa...ca aveam chef sa ma plimb pana la Ienachita, sa-mi vad un copil drag si pe profa de istorie de anul trecut...asa sunt eu de fapt, imi place uneori sa ii fac pe ceilalti sa vada ca realul nu coincide realitatii lor stupide si ca viata nu e doar un joc de mima...un joc de mima cu oamenii care nu cunosc concepte autentice...
De fapt ziua de azi mi-a adus bucurie personala...nu profesionala...desi m-am folosit de asta ca sa ma bucur de viata!
De fapt sunt oameni care nu pot intelege ca viata e pentru ei nu pentru altii...
De fapt mi-e mila de ei!

Clipe de tulburătoare luciditate

În clipele de luciditate văd realitatea ca nimeni alta. O văd cu sângele care-i curge prin vene, cu ulcerul care-i roade stomacul și cu meningita acută a creierului. Atunci e când dintr-o dată copilul visător se trezește din somnul lui trist de profund și VEDE, OBSERVĂ și SUFERĂ. Totul se intensifică, de la viteza sângelui, până la succedarea imaginilor de tot felul. Sunt rare clipele de luciditate ale sufletului meu...un suflet care fuge de răutate...până în clipele de luciditate când se face rău. Rău la răutatea din jur, rău din pură natură justițiară...rău la minciuni și sclifoseli anapoda...rău la idioțenie și parvenitism. Dar totuși, ce sens are ca inima sufletului meu să bată precum tobele africane în ritualuri funerare? Pentru că da, așa face inima sufletului meu, bubuie, trosnește, dacă ar avea voce ar urla pur și simplu...nu-mi vine mai mult în minte decât o expresie spaniolă...me revienta la sangre...
Să ne întoarcem la realitate...suflete!
Realitatea, AZI, este brutală, tristă, dureros de tristă...fatidic de tristă...e la fel cum e când vezi că un om se bucură că ți-a picat o pană din aripi...și omul ăla te susține și crede că tu, ca suflet trist și atunci în real, nu vezi! E o prostie mai mare decât dacă i-ai spune iubitului tău că îl tolerezi doar pentru imaginea pe care ți-o oferă. Dar mie îmi place, e tare amuzant! Întotdeauna am râs la chestii similare...nu știu de ce...eu cred că am un umor mai macabru...nu, nu cred...eu sunt, de fapt tu ești un suflet blând, blând dar care râde! Mâine realitatea TREBUIE să fie la fel de dură, avem nevoie de asta până mâine și apoi...apoi Suflete te vreau din nou copil...pur și sincer, tandru și deschis, înțelept dar nu frivol...Suflete, de mâine te vreau FE-RI-CIT!

Dorian...

Îmi place să citesc, toate carțile sunt preferatele mele, fiecare are ceva propriu, aproape intim, însă cân vorbesc despre ”Portretul lui Dorian Gray”, vorbesc despre o dorință imensă de a lăsa ceva în urmă, de a deveni primul proiect al vieții mele, al carierei pe care îmi doresc, cu oarecare incertitudine, să o îmbrățișez. Dau dintr-una în alta precum paranoicii. Continuând, azi am văzut ultima versiune a filmului, o ecranizare și o continuare a operei lui Wilde. Povestea asta înglobează atât de multe încât la un moment dat este chinuitor de benefică, de la manipulare la gustarea din propriul venin, până la căință, iubire adevărată și o imensă teamă de trecerea timpului și de mărcile acestuia...și tot ce-i rău vine de la societate și de la niște pretenții absurde...și desigur mai mult nu pot scrie fiindcă e prea aproape de mine și îmi trezește multe sentimente. Citiți cartea și abia apoi vedeți filmul...fiindcă unele detalii au fost excluse de către regizor.

O zi ciudată

Acum ceva timp îmi tocam nervii încercând să dau o definiție ciudatului...mă gândeam eu cât e de abstractă noțiunea fiindcă fiecare are ciudatul lui și numai al lui...ei bine, azi am avut o zi ciudată, nu numai în ciudatul meu. În primul rând, am întârziat la școală, dar ce spun eu întârziat? M-am trezit la 8:37 grație colegei mele, care și-a dat seama că ceva nu e în regulă, și am ratat cu totul prima oră, ajungând cu greu la cea de-a doua unde s-a ivit a2a ciudățenie. Am luat în sfârșit 10 la istorie, un lucru pe care îl consideram de nerealizat având în vedere că eu nu prea am avut tangențe cu această materie decât în linii mari și că anul acesta am un profesor exigent și obligativitatea de a susține la bacalaureat o probă specifică. Trec vreo 3 ore buna și decidem să chiulim, fiindcă tot nu se întâmpla nimic satisfăcător la școală. Mergem într-un loc din centru, ne așezăm la o masă și dintr-o dată, în local dau buzna niște oameni ”cu botezul”. Eu le spun să nu mă atingă, eram tare indignată că niște oarecare se apucă să facă bani din treburi bisericești, iar prietenii mei se întorc toți spre ei și spun ”ea nu e creștină”. Eu ma uitam îngrozită de ce auzisem și citeam pe fața acelor indivizi severe amenințări... Ajung acasă, stau puțin, mă apuc de citit câte ceva și hop un sms de la cineva care locuiește la Timișoara. Respectiva persoană mă întreabă dacă am trecut pe lângă Fiord, sunt acolo sau o să mă duc...iar am rămas fără cuvinte, mai ales că doar a întrebat și tot nelămurită m-a lăsat... În final am ascultat discuții de femei mari și am decis că-mi doresc să nu cresc...iar picătura care a armonizat culoarea apei din paharul zilei de azi a fost această melodie, primită de la un prieten care de multe ori îmi ghicește stările și îmi trimite câte ceva cathartic.

2009

N-am mai scris de anul trecut...un an care a trecut frumos, cu schimbări, cu înlesniri, cu iubire și dezamăgire...cu apariții controversate și cu hotărâri cu H, cum ar spune un prieten. E ciudată trecerea asta prin viață și mai ciudat e că eu mă tot gândesc și tot despic firul în miliarde și uite așa gândesc prea mult cum spunea un alt prieten.
2009 a fost un an...a fost anul, dacă realizările din 2009 s-ar propaga și in 2010...Marin Preda ar mai scrie un volum...la feminin. Nu sunt contabil și de bilanț nu știu decât într-un sens literar...Bibi sigur știe mai multe.
Anul trecut m-am îndrăgostit, m-am apropiat mai tare de colege, mi-am făcut prieteni noi, am ales Cluj, am scris, am cunoscut-o pe Nati, mi-a cântat Imi ”Nebunul de alb„ și m-am jelit, am petrecut o săptămână la casa Rațiu de la Turda, am revăzut-o pe Adina, am elucidat mistere evidente=)), mi-am făcut un locușor după sufletul meu de copil visător, mi-am dat seama că nu pot fără Mary și fără Bibi și fără Madu și fără TEATRU!