Amanții de gheață

E noapte...pustiu. Departe, foarte departe lupii cântă o serenadă lunii...incantație de vis.

Zăpada de un alb cenușiu învăluie infinitul. Dârele satelitului se destramă portocaliu iar copacii întunecați, de un negru pur, străjuiesc urmașul mister.

EI...ei aleargă, se aleargă, fug de parcă s-ar feri de coasa implacabilă a damei în negru. Se dedau fascinați ludicului. Ea dispare, se pierde în lumina clar-obscură, prin organza cusută din flori de gheață.
- Selena? SELENA? UNDE TE-AI ASCUNS? Te rog, nu glumi așa! Haide, promit că nu îți fac nimic...
I se pare că aude ceva:
Un zgmot...o găsesc și BAU!
Încearcă zadarnic să identifice locul, nimic și nimic. Se apropie de prăpastie, deslușește în sfârșit ceva, un strigăt venit parcă din centrul pământului:
- Scoate-mă de-aici, nu te juca, mi-e teamă!
- Unde ești?
- Aici, aici, m-am adâncit în nămeți...
- Acum vin, îți văd pașii, i-a păstrat zăpada...
Merge atent, observă pas cu pas ditecția, calcă încet, să nu-l audă nimeni. Un picior, celălalt, iar primul, iar al doilea și apoi urmele se pierd în noapte.
- SELENA!?Nu mai văn nicio amprentă.
- Sunt aici dar ai grijă...
Dintr-o dată poc! se întoarce cu spatele și o vede...
- Ți-am spus doar să ai grijă...acum ai căzut și tu! Ce facem, cum mai ieșim de aici?
- Stai calmă, imediat, escaladăm.
- Am încercat, nu se poate, tu chiar nu vezi că sunt aproape doi metri deasupra?
- Termină cu prostiile, știu ce spun!
- Da, uitasem că tu ești cel mai deștept, poftim, urcă-te tu primul!

-Exact asta încerc să fac.

-...

- Nu pot, alunec, e prea adânc...

-Ți-am spus eu, dar mereu trebuie să arăți cât ești de cocoș...așa faci și cu ea?

- Cu cine?

- Cu iubita aia a ta...

- Nu, doar cu tine.

-Ești prost!

-Hai să nu începem...se pare că tre să ne suportăm ceva vreme...

- Numai din cauza ta!

-Cine te-a pus să mergi cu mine? Cine a fugit de teamă să nu ia un amărât de bulgăre?

- Dar dacă nu veneam...

-Tu puteai să cazi și în canal la cât ești de aeriană...

-Iar mă enervezi!

Selena se întoarce cu spatele mofturoasă, el încearcă să urce deși nu reușește, lovește cu pumnii și picioarele peretele de gheață care se înalță în fața lui. Ea începe să tremure, el simte și dintr-o dată își dă seama că nu e loc pentru resentimente. Sunt doar ei doi acolo, într-un capăt de lume, dacă privești din celălalt capăt, și nu au de ce să se certe, nu atunci, nu acolo.

- Ți-e cam frig!

-Puțin(se uită cu ochi blânzi de cățel neajutorat).

-Haide să te țin în brațe, poate nu mai tremuri așa.

Fata se lasă îmbrățișată, deși orgoliul ei nu suportă asemenea înfrângeri. Își simte buzele cum crapă, asemeni unui teren pe punctul de a aluneca, se fac niște cratere adânci din care sângele stă să erupă dintr-un moment în altul. Instinctiv își umezește gura cu limba. O vede și începe să transpire lent, simte cum viteza sângelui îi crește asemeni unui bolnav cronic. O privește cu pasiune, ea observă și lasă privirea spre pământ.

-Gata, m-am încălzit de ajuns, haide să găsim o soluție, trebuie să ajung devreme acasă, mama o să înebunească, mai ales că nu e semnal.

-Termină mă, ajungem, n-are de ce să=și facă griji, i-ai spus doar că întârzi...

-Nu o cunoști, parcă văd, o să sune la spital, la poliție...mâine apar și în ziare...să nu mai pot să ies din casă de rușine...o să facă un adevărat spectacol!

-Nu mai exagera și hai să facem ceva...hai să săpăm, poate găsim locul în care se termină groapa asta și ne urcăm pe pământ.

- Păi hai odată!

Au săpat cu mâinile goale timt de 30 de minute...o eternitate chinuitoare. La fiecare încercare de a îndepărta stratul gros de zapadă. unghiile lor înghețate își făceau cu greu loc printre mărăcinii de gheață. La un moment dat rănile nu le-au mai dat pace, aveau pielea înghețată.

-Mi-am amintit, haide să încercăm să facem un adăpost, așa au eschimoșii...închidem și peretele de aici și aruncăm cev asus, un indiciu.

-Da, e ok, așa or să ne găsescă și nici nu vom îngheța.

Astfel, cu zăpada pe care o aveau, au construit un mic adăpost. Aveau loc doar ei doi, unul lipit de celălalt, oxigenul vital pășea printr-un orificiu special destinat.

- Wow, a început să se încălzească.

- Da, ia să încercăm să ne odihnim puțin.

El își scoate haina și o întinde pe zăpadă. Se așază unul lângă celălalt, cu genunchii la piept. Ea își deschide fermoarul de la geacă, își trage ușor fiecare mână, cu grijă să nu-l atingă, pulovărul este destul de subțire încât o arată toată, așa cum a fost doar ea cu ea până atunci. El o urmărește atent, pierdut undeva, doar el cu el. Visând așa se întoarce brusc și o sărută. Ea rămâne înmărmurită, mintea creează 100 de povești în fiecare clipă ce zboară. Dintr-o dată un gând negru îi înceracă sufletul:el are iubită...și o înșeala cu ea, acum, așa, pur și simplu, doar din cauza unui instinct.

- Imposibil, la ea nu te gândești?

- Care ea?

- La EA!

Nu spune nimic, o mângâie ușor pe frunte și îi sărută ochii plini de lacrimi, apoi râde.

- Ești prostănacă tare...

Atunci ea își lasă pleoapele grele și se lasă purtată. O singură floare era în tot pustiul ală de sub nămețiși au cules-o.

- Vezi...e cald.

- E de l afoc...

- Ce foc?

- Uite acolo în dreapta, ador să privesc iarna focul...auzi?

- Nu aud nimic, ce-i cu tine?

- Trosnesc lemnele!

- Delirezi, ți-e frig?

-Nu mi-a fost niciodată mai bine...hai să dormim...

-Spune-mi o poveste, te rog!

-A fost odată ca niciodată...

-Mai spune...

-Mă gândeam..

-Te rog, termină povestea!

-...primăvara aceasta ghioceii vor fi roșii...