Cei ce nu simt să se simtă...

Ne plătim cerșetorii ca la teatru!
Încă mă aflu între a crede sau nu în suferința acestei categorii de oameni. Stau însă și mă întreb cum să crezi într-un om care se urcă într-un autobuz, își face prologul, cântă și apoi rostește atât de nefiresc și patetic o rugăciune, și încă una, împletite cu structuri tipice, stereotipe, cu diminutive excesiv folosite.
La partea în care a lălăit, sub forma unui cântec, o poveste despre o mamă bolnavă, povățuitoare și propovăduitoare a binelui, care până la urmă este găsită moartă (eu acum mă întreb de ce a fost găsită și nu păzită), oamenii se înduioșează oricum din empatie. Urmează ruga. O rugă stranie, memorată, fără a fi simțită. De unde îmi permit să afirm așa ceva? Din faptul că, în timpul rugăciunii, persoana cu pricina ba se scărpina în urechi, ba își curăța nasul, ba ..., dar nu, nu se oprea și pace, dă-i și dă-i cuvinte rostite mecanic. Cineva a dat o pâine (oare o să o arunce?), altcineva 1 leu, apoi alt leu. Punctul culminant a coincis finalului, moment în care  aceea, persoana care stătea pe vine în fața tuturor, a primit drept aplauze alți 3-4 lei și câteva zâmbete ilustrând un ”BRAVOO!” înduioșat.
Poate nebuna sunt eu, poate sunt meschină, însă nu judec un moment, mai degrabă simt o stranie indignare și pentru faptul că o persoană de vreo 20 de ani care zburdă în stație, înaintea venirii bus-ului, acum se victimizează  în loc să facă ceva constructiv, iar pe de altă parte mi se pare o pledoarie pentru nimic bună atitudinea celor care au dat bani cum au auzit numele Domnului, dar și mai rău a celor care au așteptat finalul reprezentație.
În concluzie, cerșitul  se face pe grade de intensitate?!