Nimic mai ciudat ca începutul...orice început este ciudat până în clipa în care începe să devină ”a fost”.
Fiecare dimineață se preschimbă într-o povară de nedescris...adorm greu și mă trezesc la fel de greu. S-au întors fantasmele anilor trecuți și mă bântuie ne-ncetat. Dar pe-astea nu le cunosc atât de bine, chiar dacă sunt aceleași au extraopțiuni...le meme jeu d'enfant...cu nopți de tremurat sub plapumă, ca și cum aș putea deveni invizibilă doar pentru că eu nu mai văd...sau pentru că noaptea ascunde cu pelerina ei neagră totul-totul...de la visele îndrăgostiților până la visurile copiilor de la periferiile obscure...

Și luna...luna perfidă ce ascunde totul-totul în timp ce se oferă complicele absolut...tot chip „de lut”...nimic fragil, nimic de necrezut...doar de temut și de pierdut...satelitul cu nume de femeie ce poartă vestmânt alb e putred...putred de atâtea taine absurde.
Și mâine dimineață un somn profund va atârna din nou...