Cum ar fi să te trezești fără speranță?
Cum ar fi viața fără speranță?
Ce am fi noi fără speranță?
Ce ar fi credința fără speranță?
Ce ar mai rămâne dacă nu speranța?
Dacă mă gândesc...pe de-o parte viața toată e o speranță...
Sper că...
Sper că...

Sper să...
Sper că...
Sper să...
Sper că...
Sper să...
Sper că...
Sper că...-miliarde de sper că și să răsună în fiecare minut, în fiecare minte de om...și animal...
Sper că o să fie bine...
Sper că o să se schimbe...
Sper să înțeleg...
Și sper, sper, sper până nu mai am ce să sper...
Dar și fără speranță ajunge omu' la depresie/suicid, la real, la...cacao cu ceai și tot așa.
Vorba aia: că e, că nu e, e necesar...dar e urât să speri doar așa ca să te minți că griul este colorat în celebrul roz pițipongic-buumbon...și cum să te complaci în opresiune până la a o necesita. Ia te uită ”coane Fănică”, societatea face roboți de idei preconcepute de minți crezut diabolice, dar fantastic de ”umbecile”(n-are nicio legătură cu imbecile...e doar așa un mai cu maiul.
Și sper că nimic nu e întâmplător ca să nu-mi fac zile negre și coșmaruri-regrete o viață de om, o viață de om-a-mea că na, se prea poate să murim mai mulți într-o zi, dar S    P     E      R că măcar o parte de exclusivitate să am la judecată, o singură firimitură din exclusivitatea acordată unui singur om de pe Terra...sau cum se numește ea de fapt fiindcă cei ce spun că sunt tereștrii ne pot păcăli ...cine spune că Pământul nu e plat ca un creier fără gânduri (circumvoluțiuni d. p. d. v. funcțional).
P.S.: Spectacolul cu aparență onirică a scos din subconștient vise reale din realitatea verde-necopt a unui social absurd de războinic și atâta speranță pentru nimic...
CÂTĂ SPERANȚĂ...câtă vrem! Noi!