Mă întorceam plictisită și înghețată de la școală. În microbel/chiloțel, oameni la fel de plictisiți și la fel de înghețați...doar gândurile ne deosebeau. Ale mele între o poveste de dragoste neinițiată și teatru, iar ale lor...ale unora la grijile cotidiene. Eu, Shh și Mary am pățit săptămâna trecută o chestie ciudată în legătură cu asta...mă rog...
Așadar, să mă întorc la ziua de azi că așa mă iau cu amintirile...
La un moment dat coboară un individ și închide ușa cu așa forță încât dânsa, adică ușa, este trântită. Șoferul tace preț de câteva secunde, până în clipa în care o tanti, că era tani rău, începe să facă istericale: ”ce oameni, trântesc așa ușa de parcă nu au și ei ușă acasă!”, la care un tip tare haios care a făcut glume tot drumul: ”păi doamnă de unde știm noi dacă are casă?”...și dintr-o dată începe șoferul: ”ăsta crede ca asta e coteață” și dintr-o dată hohote de râs de pretutindeni, ca la teatru. Mai stă el 2 secunde, probabil de gândire, și scoate faza zilei: ”Doamne, nu-nțeleg, n-au dom'ne oamenii aștia pic de spirit în mână, tre să ai așa un pic de spirit în mână” și desigur vă închipuiți cum e să ai spirit în mână...și a ținut-o așa până când a început să se ia de primar, apoi unul zice că da, o să bage ăștia avioane la transportul public...eu m-am gândit că nu au cum, fără pistă și or să recurgă la elicoptere și când în sfârșit am tăcut noi, șoferul a început să-și susțină pledoaria despre spiritul mâinii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu